ICCJ. Decizia nr. 4403/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4403
Dosar nr. 27190/1/2005
nr. vechi 10728/2005
Şedinţa publică din 5 mai 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1124 din 21 decembrie 2004, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta N.T. împotriva pârâtului Primarul municipiului Râmnicu-Vâlcea, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 1359 din 23 martie 2004 şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului neocupat de investiţii, cu plata de despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa ce nu poate fi restituită.
Totodată, tribunalul a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru construcţiile expropriate şi demolate, precum şi cererea de introducere în cauză a Prefecturii judeţului Vâlcea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Conform expertizei tehnice efectuate în cauză, terenul în suprafaţă de 460 mp situat în Râmnicu-Vâlcea, fiind străbătut de reţeaua de canalizare menajeră, de conducta de gaze naturale, de trotuare şi alei de acces în zonă.
Potrivit expertizei, trei porţiuni din acest teren, ce totalizează 216 mp, pot fi restituite în natură.
Cu toate acestea, instanţa, care a procedat şi la o cercetare locală, a considerat că nu poate fi restituită în natură nici o porţiune de teren, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se poate dispune restituirea în natură pentru partea de teren ocupată de construcţii şi nici cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora, situaţie în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Instanţa a reţinut că restituirea suprafeţei de teren propusă de expert ar împiedica atât utilizarea reţelelor subterane menţionate, cât şi intervenţia la cele două blocuri în cazul unor evenimente deosebite (cutremure, incendii etc.) astfel încât întreaga suprafaţă de 458, 15 mp teren este necesară utilizării construcţiilor alăturate, în sensul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru construcţiile expropriate prin Decretul nr. 71/1980 al fostului Consiliu de Stat, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada datei la care reclamanta a primit dispoziţia nr. 1359 din 23 martie 2004.
Admiţând însă că această dispoziţie a fost primită la data de 21 aprilie 2004, când reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, tribunalul a constatat că cererea completatoare formulată abia la 22 iunie 2004 s-a făcut peste termenul de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,astfel încât această din urmă cerere este tardiv formulată.
Totodată, tribunalul a mai reţinut că reclamanta a notificat Prefectura judeţului Vâlcea solicitând despăgubiri băneşti pentru construcţiile expropriate şi demolate, precum şi pentru terenul ocupat de investiţii şi restituirea în natură a terenului neocupat, iar prefectura a trimis dosarul spre soluţionare primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea care a şi emis dispoziţia contestată.
Contestarea dispoziţiei trebuia făcută de către reclamantă şi în contradictoriu cu Prefectura judeţului Vâlcea în acelaşi termen de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, cererea ulterioară din data de 30 noiembrie 2004 fiind de asemenea tardivă.
Prin Decizia civilă nr. 374/A din 16 iunie 2005, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta N.T. împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, corect a stabilit tribunalul că întreaga suprafaţă de teren revendicată de reclamantă intră sub incidenţa art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă restituirea în natură a acesteia, deoarece este ocupată de construcţii noi şi necesară în vederea bunei utilizări a construcţiilor, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În acest sens, curtea a arătat că în pronunţarea soluţiei instanţa nu este ţinută de concluziile expertului, ci este independentă, probele neavând o ierarhizare legală în ceea ce priveşte aprecierea lor.
Coroborând expertiza efectuată în cauză cu rezultatele cercetării locale, instanţa a constatat că terenul solicitat este ocupat parţial de reţele de gaze şi canalizare şi de căi de acces şi că acest teren constituie un spaţiu închis situat între blocurile de locuinţe şi strada C. Restituirea suprafeţei propusă de expert ar împiedica utilizarea reţelelor menţionate, precum şi intervenţia de urgenţă la cele două blocuri în cazul unor catastrofe naturale sau evenimente deosebite.
În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantă la data de 22 iunie 2004, intitulată „precizare", curtea a reţinut că prin aceasta, reclamanta a înţeles să conteste dispoziţia primarului şi sub aspectul neacordării de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Fiind o nouă cerere, în mod corect prima instanţă a considerat-o tardiv formulată, la calculul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, instanţa pornind de la data de 21 aprilie 2004, care este data cererii introductive de instanţă, admiţând astfel că dispoziţia a fost primită de reclamantă chiar în acea zi.
Curtea a mai arătat că şi dacă ar fi fost considerată în termen, cererea este neîntemeiată, deoarece reclamanta a fost despăgubită la momentul exproprierii pentru construcţia în litigiu, cu suma de 77.595,60 lei, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Cum această sumă se situează sub plafonul maxim de 80.000 lei pentru care se acordau despăgubiri la momentul exproprierii, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată (Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979) şi adăugând faptul că nu s-a făcut dovada contestării sumei primite, rezultă că reclamanta nu a fost prejudiciată, primind o despăgubire integrală situată sub plafonul maxim menţionat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând următoarele motive:
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de încuviinţare a unei noi expertize solicitată de ea şi, dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect legea, ar fi admis această probă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat eronat toate cele trei motive formulate de reclamantă.
Astfel, reclamanta criticase hotărârea primei instanţe prin aceea că tribunalul a trecut peste părerea unui specialist, a cărui expertiză totuşi a omologat-o, ceea ce nu era posibil nici măcar în temeiul rolului activ, neputând să judece mai mult decât obiectul cu care a fost legal învestită.
Este adevărat că instanţa este liberă să aprecieze probele şi că nu există o ierarhizare legală a acestora, dar în anumite materii, numai specialiştii îşi pot spune părerea, cum este cazul de faţă.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de despăgubiri ca tardiv formulată, ceea ce nu a observat instanţa, ajungând astfel la o aplicare greşită a legii, este faptul că de la bun început reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei Primarului în integralitatea sa, şi nu doar anularea unor părţi din această dispoziţie.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia, recurenta arată că motivarea unei hotărâri trebuie să existe, să fie exactă şi suficientă.
În speţă, instanţa de apel nu a motivat exact şi suficient modul în care a reţinut situaţia de fapt, în ceea ce priveşte traseul reţelelor subterane care afectează terenul solicitat de reclamantă.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de încuviinţare a unei noi expertize de specialitate, care urma să aibă drept obiectiv aprecierea posibilităţilor de intervenţie la blocurile vecine, în condiţiile în care terenul i-ar fi fost retrocedat, probă hotărâtoare în dezlegarea pricinii.
Recurenta a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi.
Intimata Prefectura municipiului Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi arătând că nu are calitate procesuală pasivă, notificarea ce i-a fost adresată de către reclamantă fiind redirecţionată, conform art. 10 şi art. 33 din Legea nr. 10/2001, Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Recurenta critică pe de o parte, omisiunea instanţei de apel de a-i încuviinţa proba cu o nouă expertiză tehnică de specialitate, considerând incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte critică omisiunea instanţei de apel de a-i soluţiona această cerere de probe, în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ..
Omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la o probă solicitată nu intră sub incidenţa art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, textul de lege menţionat vizând ipoteza în care, instanţa nu se pronunţă asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, şi nu asupra unei dovezi solicitate.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect legea, ar fi admis expertiza solicitată de ea.
Motivul pentru care Curtea de Apel a respins această probă, aşa cum apare consemnat în încheierea de dezbateri de la 9 iunie 2005, a fost acela că la dosarul cauzei s-au administrat suficiente probe pentru ca instanţa să-şi poată forma o părere.
Această apreciere a instanţei cu privire la utilitatea probei solicitate nu poate intra sub cenzura de nelegalitate a hotărârii, efectuată de instanţei de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu se poate reţine încălcarea ori aplicarea greşită a vreunui text de lege.
2. Depăşirea limitelor învestirii instanţei reprezintă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Deşi recurenta susţine că instanţa de apel a judecat mai mult decât cererea cu care a fost legal învestită, această critică nu poate fi reţinută pentru că, în realitate, recurenta nu se referă la obiectul cererii de chemare în judecată, ci la faptul că instanţa nu putea să se suprapună părerii expertului şi în acelaşi timp să contrazică părerea acestuia.
Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de apel că legea nu stabileşte o ierarhie a probelor şi că instanţa îşi poate forma convingerea atât pe baza concluziilor raportului de expertiză cât şi pe constatările personale efectuate cu ocazia cercetării locale.
3. În ceea ce priveşte cererea completatoare, în mod legal aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată.
Din punct de vedere procedural, fiind vorba despre o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, cererea depusă la data de 22 iunie 2004 nu putea fi primită în condiţiile în care pârâta s-a opus, faţă de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că, în realitate, nu a fost vorba despre o nouă cerere, câtă vreme prin cererea introductivă contestase dispoziţia primarului în întregime.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece prin cererea introductivă reclamanta a solicitat exclusiv anularea dispoziţiei nr. 1359 din 23 martie 2004, emisă de Primarul municipiului Râmnicu-Vâlcea, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, precum şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului rămas liber pe vechiul amplasament şi plata de despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa ce nu mai poate fi restituită.
Reclamanta nu a arătat că înţelege să conteste şi dispoziţia prin care i s-a respins cererea de despăgubiri pentru construcţia demolată şi nu a solicitat obligarea pârâtei la acordarea acestora.
În atare situaţie, în lipsa dovezii de comunicare a dispoziţiei primarului către reclamantă, corect cele două instanţe au pornit de la premisa că dispoziţia i-a fost comunicată reclamantei cel târziu la data de 21 aprilie 2004, când a formulat contestaţia, şi tot corect au stabilit că termenul de 30 de zile în care se puteau contesta măsurile dispuse prin dispoziţie era deja împlinit la data de 22 iunie 2004, când reclamanta a solicitat, prin cerere completatoare, şi plata de despăgubiri pentru construcţia demolată.
4. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este incident în speţă, deoarece acesta vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea deciziei instanţei de apel este amănunţită şi convingătoare, iar faptul că această instanţă nu ar fi insistat suficient asupra unui aspect învederat de recurentă nu poate atrage modificarea hotărârii în baza textului de lege menţionat.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia şi în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.T. împotriva deciziei nr. 374/A din 16 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 482/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4397/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
