ICCJ. Decizia nr. 4409/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 10196 din 19 septembrie 2003, reclamanții D.V., I. și D.A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. și C.B., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: obligarea celor trei pârâți să înceteze încălcarea drepturilor reclamanților la respectarea vieții private, de familie și a domiciliului; obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înceteze încălcarea dreptului de preemțiune la cumpărarea întregului imobil ce constituie o singură unitate locativă; obligarea pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamanții pentru întreg imobilul; obligarea în solidar a celor trei pârâți la plata de daune moratorii de 1.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâții C.R.N. și C.B. au solicitat respingerea acțiunii, iar prin cererea reconvențională formulată au solicitat obligarea reclamanților să înceteze a mai încălca dreptul lor la viața de familie și domiciliu.
Prin sentința civilă nr. 10237 din 14 noiembrie 2003, Judecătoria Cluj-Napoca a respins atât cererea principală cât și cererea reconvențională.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin contractul de închiriere nr. 29675 din 7 iunie 1999, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a închiriat reclamantului D.V.I. imobilul compus din trei camere în suprafață de 59,80 mp, dependințe în suprafață de 36,68 mp, din care bucătăria, cămara, culoarul și pivnița au fost date în folosință comună, precum și teren în suprafață de 53 mp.
Instanța a mai reținut că prin contractul de închiriere nr. 19708 din 19 martie 2002, pârâtul C.N.R. a dobândit folosința imobilului a
compus din două camere în suprafață totală de 57,75 mp, dependințe folosite în comun în suprafață de 29,74 mp, precum și teren în suprafață de 50 mp.
Judecătoria a constatat că prin decizia nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților însă și acțiunea formulată de aceștia împotriva pârâților.
Totodată instanța a constatat că în acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7196/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanții au solicitat din nou constatarea nulității absolute a contractului de închiriere ai cărui beneficiari sunt pârâții, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 1123/2003.
Cât privește primul capăt de cerere cu care a fost investită, instanța a reținut că folosința comună a dependințelor nu poate fi considerată o îngrădire a drepturilor prevăzute de art. 13 și art. 54 din Decretul nr. 31/1954, deoarece cele două apartamente reprezintă unități locative distincte, iar la încheierea contractului de închiriere nr. 29675/1999 reclamanții cunoșteau situația imobilului.
Referitor la capetele de cerere prin care se solicită ca pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înceteze încălcarea dreptului de preemțiune pe care îl au reclamanții și, în consecință, obligarea pârâtului să vândă întregul imobil pentru restabilirea drepturilor atinse potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că în temeiul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au drept de preemțiune la cumpărarea imobilelor cu destinația de locuință, care nu au fost restituite persoanelor îndreptățite, context în care s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să cumpere prioritar apartamentul ai cărui chiriași sunt, iar nu și apartamentul pârâților, care, în prezent, constituie o unitate locativă distinctă.
în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, acesta a fost respins pentru neîndeplinirea cerințelor art. 5803C. proc. civ.
împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
în motivarea apelului, reclamanții au susținut că dreptul la respectarea vieții private, de familie și a domiciliului este recunoscut și ocrotit de Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, restrângerea drepturilor putând fi dispusă într-o societate democratică numai dacă este necesară.
Reclamanții au mai susținut că în baza dreptului de preemțiune la cumpărare, conferit de Legea nr. 112/1995 au cerut cumpărarea întregului imobil, deoarece la acea dată nu existau alți locatari.
Totodată, reclamanții au învederat că împărțirea imobilului în două apartamente nu corespunde definiției dată apartamentului de art. 3 din Legea nr. 112/1995, deoarece nu constituie unități locative de sine stătătoare, arătând că pârâții nu pot beneficia de dreptul de a cumpăra apartamentul, întrucât l-au ocupat la șase ani după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Prin decizia civilă nr. 293/A din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 9821/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul D.V.I., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. și C.B. a solicitat obligarea acestora la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului reclamanților, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 19708 din 19 martie 2002 prin care s-a închiriat pârâților suprafața de 57,75 mp spațiu locativ, teren în suprafață de 50 mp și dependințe în comun, obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru întregul imobil, care este un singur apartament, sub sancțiunea plății de 1.000.000 lei daune cominatorii pe zi, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța a mai reținut că prin sentința civilă nr. 10997 din 19 noiembrie 2002, judecătoria a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, acțiunea acestuia fiind respinsă și că prin decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003, Tribunalul Cluj a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a anulat-o și evocând fondul a respins acțiunea formulată de acesta.
Curtea a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, conform cărora, în raport cu actele dosarului, nu se poate reține că reclamantului i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 27 și art. 49 din Constituția României, precum și cele prevăzute de art. 6,art. 8 și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Instanța a arătat că pentru existența identității de obiect între două acțiuni, în sensul art. 1201 C. civ., nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul urmărit de părți este același în ambele acțiuni.
Față de obiectul acțiunii, instanța a reținut că pentru petitele 1, 3 și 4 există autoritate de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 842 din 19 mai 2003 a Curții de Apel Cluj, care a respins recursul declarat de reclamanți.
în acest sens, s-a arătat că cererea reclamanților de obligare a pârâților să înceteze încălcarea dreptului reclamanților la respectarea vieții private, de familie și de domiciliu și obligarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru întreg imobilul, precum și obligarea pârâților la daune cominatorii au fost soluționate prin decizia nr. 251 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Cluj, situație în care criticile din apel pentru aceste petite nu pot fi primite.
Instanța a considerat neîntemeiată critica privind dreptul de preemțiune la cumpărarea apartamentului, cu motivarea că reclamanții nu au acest drept pentru apartamentul ocupat de pârâți, nefiind chiriași.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Reclamanții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.
Susțin reclamanții că în mod greșit instanța de apel a apreciat că pentru petitele 1, 3 și 4 ale acțiunii există autoritate de lucru judecat, cu motivarea că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei criterii statuate prin art. 1201 C. civ.
Astfel, se susține că în speță nu există identitate de părți, deoarece în dosarul nr. 10196/2003 al Judecătoriei Cluj-Napoca și în dosarul nr. 514/2004 al Curții de Apel Cluj acțiunea a fost formulată de D.V.I. și soția sa D.A. în calitate de părți reclamante, spre deosebire de dosarul nr. 9821/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, dosarul nr. 87/2003 al Tribunalului Cluj și dosarul nr. 2624/2003 al Curții de Apel Cluj în care reclamant a fost numai D.V.I.
Se mai arată că în dosarul nr. 7196/2002, D.V.I. și D.A. nu au avut calitatea de reclamanți ci de pârâți.
Reclamanții susțin că nu este îndeplinită nici condiția identității de cauză, deoarece la 28 februarie 2004, data redactării recursului, pârâții C.R.N. și C.B. nu mai sunt chiriași ci proprietari ai imobilului, acesta fiindu-le vândut de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Deoarece contractul de închiriere a încetat să mai existe, încălcarea drepturilor omului ale familiei D. este o consecință a executării actului de vânzare-cumpărare asupra imobilului. Drept urmare, starea de fapt care se evidențiază în prezent face să nu poată fi afirmată identitatea de cauză între petitele cererii de recurs și cererile introductive ale acțiunilor civile anterioare.
Prin cea de a doua critică adusă deciziei se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra restrângerii exercițiului unor drepturi impusă de către pârâți reclamanților, conform dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Constituția României, invocate în motivele de apel, dispoziții care constituie un mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.
Reclamanții mai susțin că respingerea petitului prin care au solicitat încetarea încălcării de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a dreptului lor de preemțiune la cumpărarea întregului imobil încalcă vădit legea, deoarece apartamentul constituie o singură unitate locativă, pârâții nu sunt îndreptățiți să cumpere apartamentul în cauză și de altfel nu li s-a închiriat un anume apartament la această adresă ci spațiu de locuit în imobil.
Totodată, se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii: art. 3 și art. 9 din Legea nr. 112/1995,art. 2 din Legea nr. 61/1990,art. 6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, raportul de expertiză tehnică judiciară, contractele de închiriere ale părților, decizia civilă nr. 1054/2003 a Tribunalului Cluj, precum și copia C.F. 820 Cluj.
Recursul este nefondat.
Contrar susținerilor reclamanților, în speță se constată îndeplinite condițiile puterii lucrului judecat, atât în ceea ce privește identitatea de părți cât și de cauză.
Astfel, din punctul de vedere al autorității de lucru judecat este irelevant faptul că poziția procesuală activă sau pasivă a părților s-a schimbat în cadrul celei de a doua acțiuni.
Pe de altă parte nu importă dacă în cadrul primei acțiuni a avut calitatea de reclamant numai D.V.I., câtă vreme soția sa avea aceeași situație juridică.
în speță, există și identitate de cauză deoarece, atât în primul proces cât și în prezentul litigiu, acțiunea a fost întemeiată pe contractul de închiriere nr. 19708/2002 al pârâților C.R.N. și C.B.M.
împrejurarea că după pronunțarea deciziei de către instanța de apel, pârâții au cumpărat locuința închiriată nu afectează cu nimic legalitatea hotărârii.
De altfel, chiar reclamanții recunosc legalitatea deciziei pe acest aspect, în condițiile în care susțin că starea de fapt care se evidențiază la data redactării recursului face să nu poată fi afirmată identitatea de cauză între petitele cererii de recurs și cererile introductive ale acțiunilor civile anterioare.
Mai mult, în petitul 1 al cererii de recurs, reclamanții solicită ca pârâții să înceteze încălcarea drepturilor reclamanților la respectarea vieții private, de familie și a domiciliului, ca efect al executării contractului de închiriere nr. 19708/2002 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și pârâții C.R.N. și C.B., cu precizarea că încălcarea continuă în prezent ca efect al vinderii unei părți din imobil.
Critica vizând nepronunțarea instanței de apel asupra restrângerii exercițiului unor drepturi constituționale ale reclamanților se vădește de asemenea nefondată.
Critica se referă la petitul 1 al acțiunii, în legătură cu care instanța de apel a reținut existența autorității de lucru judecat.
în consecință, nepronunțându-se asupra motivului de apel care privea acest petit, instanța a aplicat corect prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., motivând că, întrucât pentru petitele 1, 3 și 4 există autoritate de lucru judecat, criticile din apel pentru aceste petite nu vor fi primite.
Critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere privind încetarea încălcării de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a dreptului de preemțiune al reclamanților la cumpărarea întregului imobil este de asemenea nefondată.
La data de 7 iunie 1999, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și reclamantul D.V.I. a fost încheiat contractul de închiriere nr. 29675 privind imobilul compus din 3 camere în suprafață de 59,80 mp, dependințe în suprafață de 36,68 mp și teren de 53 mp.
Conform fișei de calcul anexă la contractul de închiriere, din totalul de 36,68 mp al dependințelor, bucătăria, cămara, culoarul și pivnița au fost date reclamanților în folosință comună și nu exclusivă.
Faptul că atât contractul de închiriere, cât și fișa de calcul au fost semnate de reclamant, în calitate de titular al contractului, denotă că acesta a acceptat folosirea în comun a dependințelor.
Deși reclamanții pretind că au un drept de preemțiune asupra întregului imobil, susținând că acesta constituie o singură unitate locativă prin construcția sa, aceștia nu pot pretinde cumpărarea apartamentului închiriat pârâților C.R.N. și C.B., deoarece nu au avut niciodată un drept de folosință asupra acestuia, nefiindu-le închiriat.
Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții nu au un drept de preemțiune asupra apartamentului ocupat de pârâți în baza contractului de închiriere.
Chiar dacă instanța nu s-a pronunțat asupra unora din mijloacele de apărare și probele administrate, acestea nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nefiind de natură să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată.
De altfel, făcând trimitere la prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1) pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanților le sunt aplicabile aceste dispoziții în ceea ce privește apartamentul pe care îl ocupă, iar nu și pentru cel al pârâților.
Pentru considerentele ce preced, recursul declarat de reclamanți a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4421/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4281/2005. Civil → |
|---|
