ICCJ. Decizia nr. 4515/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 18 noiembrie 2003, la Judecătoria Timișoara, reclamanții Primarul municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta C.E. solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți, evacuarea pârâtei și obligarea acesteia atât la plata chiriei restante, cu majorările de întârziere aferente cât și la plata penalităților de întârziere.
în cuprinsul acțiunii s-a arătat că pârâta nu a achitat chiria pentru locuința ce o ocupă în calitate de chiriaș din luna septembrie 2000.
Soluționând litigiul, Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 790 din 29 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere încheiat între fosta ICRAL și pârâtă la 20 februarie 1982 și evacuarea pârâtei la data rămânerii irevocabile a sentinței. De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 9.623.600 lei reprezentând chirie restantă și majorări de întârziere pentru perioada septembrie 2000-iulie 2003. Capătul de acțiune privitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 260.000 lei, cu titlu de penalități de întârzierea a fost respins ca nefondat.
Hotărând astfel, judecătoria a reținut că, începând din septembrie 2000, pârâta nu a achitat chiria pentru locuința ce o ocupă într-un imobil proprietate de stat.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 863 din 5 mai 2004, a respins apelul declarat de reclamanți cu privire la penalitățile de întârziere în sumă de 260.000 lei cu motivarea că acestea nu pot fi mai mari decât cuantumul chiriei.
împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece instanța trebuia să dispună obligarea pârâtei și la plata penalităților de întârziere de 0,5/lună, adică în total 260.000 lei, solicitate prin acțiune.
Recursul declarat nu este întemeiat.
Reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 114/1996, Legea locuinței.
Potrivit art. 24 lit. b) din Legea nr. 114/1996, rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face la cererea proprietarului atunci când chiriașul nu a achitat chiria cel puțin 3 luni consecutiv.
Contractul de închiriere încheiat între părți și alăturat cererii de chemare în judecată cuprinde, printre alte clauze, și pe aceea potrivit căreia neplata în termen atrage o majorare de 0,5% asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare care urmează aceleia când suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăși totalul chiriei restante.
Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Aceste dispoziții legale au fost corect aplicate atât de către prima instanță cât și de către instanța de recurs, prin obligarea pârâtei la plata chiriei restante și la majorările de întârziere stabilite potrivit convenției părților. Această convenție nu poate fi modificată unilateral de către vreuna dintre părți.
Decizia criticată fiind dată cu aplicarea corectă a legii a fost respins ca nefondat recursul declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4425/2005. Civil → |
|---|
