ICCJ. Decizia nr. 4520/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4520
Dosar nr. 27307/1/2005
Nr. vechi 10845/2005
Şedinţa publică din 9 mai 2006
Deliberând asupra cauzei civile de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 547/S din 22 decembrie 2003, Tribunalul Braşov a admis cererea formulată de Sindicatul Liber al salariaţilor din învăţământul preuniversitar Constanţa în contradictoriu cu pârâta SC P. SA şi, drept consecinţă, a fost obligată pârâta să restituie în natură reclamantei imobilul denumit „Vila Corabia" situat în Predeal format din construcţie şi teren aferent.
Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut că reclamantul, prin sentinţa civilă nr. 18120 din 10 decembrie 2001 a Judecătoriei Constanţa, a făcut dovada calităţii de succesor al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Constanţa, cea care a edificat construcţia supusă restituirii.
Se mai arată că, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, terenul situat în Predeal aparţine vilei „Corabia" şi este unul şi acelaşi cu nr. cadastral 989 Predeal.
Reţine instanţa că imobilul, fiind supus regimului de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, înscrierea nu avea caracter constitutiv de drepturi ci doar de opozabilitate faţă de terţi.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 580/Ap din 27 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 910/Ap/2005.
Argumentele aduse de instanţa de apel în susţinerea hotărârii pronunţate se referă la următoarele aspecte:
Conform art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003 prin acte juridice doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege, printre altele, şi orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă, prin contractul de executare de lucrări, actul nr. 143172/1936 al Ministerului Instrucţiunii, cultelor şi artelor, certificatul fiscal nr. 581 din 20 mai 1991, că Asociaţia învăţătorilor Constanţa a figurat în evidenţele fiscale cu imobilul în litigiu.
Dreptul de proprietate rezultă şi din anexa 2 la Decretul nr. 92/1950 şi încheierea nr. 31 din 17 martie 1965 a notariatului de stat Braşov.
Faptul că imobilul, construcţie se află pe o altă parcelă decât cea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr. 636/1933, nu are relevanţă cât timp s-a dovedit dreptul de proprietate, iar expertiza întocmită concluzionează că terenul aparţine vilei „Corabia".
De asemenea, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a făcut dovada, prin sentinţa civilă nr. 118120/2001 a Judecătoriei Constanţa, că este singura continuatoare a Asociaţiei învăţătorilor din Constanţa.
Împotriva deciziei a formulat recurs apelanta-pârâtă, întemeiat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 4 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs, Decizia este criticată sub următoarele aspecte:
Imobilul este situat în zona supusă regimului de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni şi ca atare proba dreptului de proprietate se poate face doar prin act translativ de proprietate.
Actul de vânzare-cumpărare asupra terenului aferent construcţiei se referă la lotul cadastral nr. 80, în timp ce vila „Corabia" este construită la nr. cadastral 989, rezultând astfel că terenul din contract nu este situat sub construcţia vilei, probă asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe.
Toată construcţia logică a instanţei se bazează pe prezumţii simple, toate înscrisurile depuse neconstituind probe directe.
Prezumţiile au fost infirmate în apel deoarece prin certificatul nr. 581/1991 şi adresa nr. 1838/2001 nu se face dovada dreptului de proprietate.
Reclamanta nu face dovada continuării activităţii persoanei juridice conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 deoarece problema apartenenţei imobilului în cauză în patrimoniul persoanei juridice nou create nu este rezolvată de sentinţa civilă nr. 18120/2001 a Judecătoriei Constanţa, nefiind rezolvată nici problema vocaţiei unice la patrimoniul autoarei.
Astfel, Inspectoratul judeţean Braşov, în numele Ministerului Învăţământului, a revendicat, printre altele şi bunul în litigiu.
Chiar dacă acţiunea a fost anulată, ca netimbrată, prin sentinţa civilă nr. 4558/1996 a Judecătoriei Braşov, instanţa nu a statuat asupra calităţii procesuale active a celorlalte persoane juridice care se consideră îndreptăţite la restituirea acestui imobil.
Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 297/2005, regimul juridic al imobilelor care au aparţinut patrimoniului sindical va fi reglementat prin acte de renunţare speciale. În această accepţiune a legii, procedura administrativă şi procedura pornite de reclamantă apar ca fiind inadmisibile.
Instanţa de judecată s-a substituit puterii legislative în aceste cauze, astfel încât acţiunea este inadmisibilă.
Intimata, prin întâmpinarea formulată, solicită respingerea recursului.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi în baza probelor administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a reţinut cele ce succed.
1.Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. are în vedere ipoteza depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În concret, se consideră că există exces de putere în cazul în care puterea judecătorească: săvârşeşte un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face; atribuie valoare legală unor texte abrogate sau când tăgăduieşte orice valoare a unui text care încă are forţă legală; când critică pe legiuitor sau face presiune asupra lui.
Recurenta invocă faptul că instanţa a săvârşit un act pe care numai puterea legislativă îl putea face şi anume reglementarea viitoare privind regimul juridic al imobilelor care au aparţinut patrimoniului sindical.
Critica nu subzistă faţă de dispoziţiile art.3 din Codul civil în conformitate cu care judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate, dispoziţii consacrate şi la nivel constituţional, referitoare la liberul acces la justiţie.
Faptul că legiuitorul, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, ca urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, a menţionat că regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut patrimoniului sindical va fi reglementat prin acte normative speciale, nu poate înfrânge principiul constituţional al liberului acces la justiţie.
Persoanele nu pot fi oprite să-şi valorifice drepturile pretinse prin intermediul justiţiei cu motivarea că se va adopta, la o dată incertă, un act normativ în materie.
A declara acţiunea ca fiind inadmisibilă, pe motiv că puterea legislativă va reglementa o situaţie juridică, înseamnă a încălca dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie potrivit cu care orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fapt ce nu poate fi înlăturat decât pentru cauză de utilitate publică.
Ca atare, critica referitoare la săvârşirea unui exces de putere de către instanţa de apel este vădit neîntemeiată.
2. Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, a schimbării naturii ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că Decizia este criticată sub aspectul greşitei reţineri a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită întrucât, pe de o parte nu are calitatea de succesoare a Asociaţiei învăţătorilor Constanţa, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei asupra imobilului în litigiu, cu alte cuvinte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Totodată s-a invocat şi nepronunţarea asupra unei probe determinante, actul de vânzare-cumpărare.
Cum motivarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, Înalta Curte în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va încadra criticile formulate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi nepronunţarea asupra unui mijloc de probă determinant pentru soluţia adoptată.
Persoana care revendică un imobil din categoria celor ce formează obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 trebuie să dovedească, conform art. 3 alin. (1) şi (3), că este îndreptăţită la măsuri reparatorii, fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent.
Reclamanta, prin sentinţa civilă nr. 18120/2001 a Judecătoriei Constanţa, a făcut dovada, prin hotărâre judecătorească, că este continuatoarea persoanei juridice desfiinţate sau interzise.
Susţinerile din recurs referitoare la reînfiinţarea persoanei juridice, la vocaţia reclamantului la patrimoniul autoarei sale, la apartenenţa bunului în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate, nu pot fi primite cât timp cerinţa art. 3 alin. (1) lit. c) din lege referitoare la constatarea prin hotărâre judecătorească că este una şi aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată este îndeplinit.
Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol.
Autoarea reclamantului figurează în anexa Decretului nr. 92/1950 ca proprietară a imobilului naţionalizat astfel cum rezultă din evidenţele Sfatului popular al oraşului Braşov (fila 27) şi încheierea nr. 31 din 17 martie 1965 a Notariatului de stat regional Braşov a R.P.R. (fila 28).
Recurenta nu a făcut, potrivit art. 1169 C. civ., probe contrare privind existenţa dreptului de proprietate, astfel încât reţinerea instanţei de apel a calităţii Asociaţiei învăţătorilor Constanţa de proprietar al vilei „Corabia" este conformă dispoziţiilor legale menţionate.
Osebit de aceasta, reclamantul a făcut dovada prin contractul de executare de lucrări pentru executarea construcţiei în litigiu, actul nr. 143172/1936 al Ministerului instrucţiunii, cultelor şi artelor şi certificatul fiscal nr. 581/1991, că imobilul a existat în patrimoniul Asociaţiei Învăţătorilor.
În consecinţă, dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantului a fost dovedit, cu respectarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa încât critica întemeiată în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiată.
Neîntemeiată este şi critica referitoare la nepronunţarea instanţei de apel asupra conţinutului contractului de vânzare-cumpărare din 1933, cât timp se arată în considerentele deciziei motivele pentru care proba nu are relevanţă juridică.
Astfel, din contractul de executare de lucrări încheiat între Asociaţia Învăţătorilor Constanţa în calitate de proprietară şi E.P., în calitate de antreprenor de lucrări publice reiese că terenul pe care va fi construită vila este un alt teren decât cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare, întrucât vinderea-cumpărarea a avut loc după un an de la încheierea contractului de antrepriză.
Contractul de executare de lucrări a fost încheiat în urma unei licitaţii publice, conform publicaţiei nr. 9 din Monitorul lucrărilor publice din 1932, reieşind astfel calitatea de proprietar a Asociaţiei asupra terenului unde urma să se construiască vila.
Toate aceste arătări înlătură susţinerea recurentei atât în sensul nepronunţării asupra probei cât şi asupra caracterului determinant al actului juridic menţionat.
Pentru considerentele arătate, motivele de recurs, întemeiate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (în vigoare la data declarării căii de atac), sunt neîntemeiate.
Înalta Curte, pentru motivele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei civile nr. 580/Ap din 27 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4706/2005. Civil. Contestatie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 4581/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
