ICCJ. Decizia nr. 4892/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4892
Dosar nr. 27563/1/2005
Nr. vechi 11101/2005
Şedinţa publică din 18 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe cale de notificare formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin mandatarul P.J., petenta G.D. a solicitat A.P.P.S. RA restituirea în natură a imobilului situat în Timişul de Jos (şoseaua naţională) preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 92/1950, indicând concomitent unităţii notificate ca, în scopul soluţionării cererii, să poarte tratative cu mandatarul P.J.
A.P.P.S. RA a emis Decizia nr. 16 din19 ianuarie 2004, prin care a respins cererea obiect al notificării ca nedovedită, arătând în motivare că solicitanta nu a depus în termen legal actele doveditoare prevăzute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001.
La 24 mai 2004, Cabinetul individual avocat B.C. a expediat prin poştă Tribunalul Bucureşti contestaţia prin care petenta G.D. a solicitat anularea deciziei de mai sus, restituirea integrală în natură a imobilului şi intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului, susţinând că la data de 12 martie 2003 a trimis unităţii deţinătoare toate actele doveditoare, urmare adresei acesteia prin care i-au fost cerute.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 809 din 23 septembrie 2004, prin care a admis excepţia tardivităţii invocată de A.P.P.S. RA şi a respins contestaţia ca fiind tardiv formulată.
În fapt, tribunalul a stabilit că Decizia atacată în justiţie a fost comunicată la data de 19 aprilie 2004, aşa cum rezultă din menţiunea aflată pe decizie, iar contestaţia a fost trimisă poştal tribunalului la data de 24 mai 2004.
În drept, tribunalul a statuat că a fost depăşit termenul de contestaţie de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 589A din 12 aprilie 2005, a admis apelul declarat de contestatoare, a anulat sentinţa tribunalului şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Instanţa de apel a hotărât că tribunalul a soluţionat greşit excepţia tardivităţii, întrucât a aplicat dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care însă nu sunt incidente în speţă, ci numai ipoteza în care prin Decizia emisă unitatea deţinătoare ar fi făcut o ofertă persoanei îndreptăţite, respinsă de aceasta, astfel că în cazul contestatoarei, căreia i s-a refuzat recunoaşterea a înseşi calităţii de persoană îndreptăţită, operează termenul general de prescripţie.
Evocând apoi fondul, aceeaşi instanţă de apel a pronunţat Decizia civilă nr. 1032A din 7 iunie 2005, prin care a admis în parte contestaţia, a anulat Decizia emisă de intimată, a obligat pe intimată să emită decizie de restituire în natură a imobilului şi a respins petitul privind cererea de întabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului.
A.P.P.S. RA a declarat recursuri de sine stătătoare împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de apel.
Cu privire la prima dintre decizii, intimata a susţinut că instanţa de apel a statuat greşit în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, încălcând astfel prevederile art. 1.5 şi art. 1.6 din HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora deciziile de respingere a notificării, inclusiv pentru cazurile în care nu au fost dovedite calitatea de persoane îndreptăţite şi/sau dreptul de proprietate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în termen de 30 zile de la comunicare, prin asimilare cu ipoteza ofertei refuzate prevăzută la art. 24 alin. (7) şi (8) din lege.
În consens cu aceste considerente, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimata a cerut admiterea acestui recurs, casarea deciziei atacate şi păstrarea sentinţei primei instanţe.
Referindu-se la Decizia prin care instanţa de apel a evocat fondul pricinii, intimata a susţinut că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:
- dovada calităţii de persoană îndreptăţită nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 prelungit ulterior;
- greşit a reţinut instanţa de apel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, care rezultă din cartea funciară ce cuprinde istoricul de rol, fără a mai fi necesară prezentarea certificatului de nomenclatură urbană pentru că expertiza tehnică extrajudiciară demonstrează identitatea dintre imobilul cerut şi cel preluat de stat, în realitate înscrierile de carte funciară având doar caracter declarativ de drepturi, iar identificarea imobilului putea fi făcută numai prin certificatul de nomenclatură urbană;
- pe teren a fost edificat de către statul român un imobil cu caracter special, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Pentru cele astfel reţinute, s-a cerut admiterea recursului, casarea deciziei prin care instanţa de apel a evocat fondul şi respingerea contestaţiei.
Recursurile sunt nefondate pentru cele ce succed.
Indiferent de motivele avute în vedere de către instanţa de apel, în sine soluţia dată asupra excepţiei de tardivitate a contestaţiei este legală.
Astfel, recurenta, unitatea deţinătoare a imobilului face parte din categoria instituţiilor publice enumerate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la datele notificării, emiterii deciziei, contestării şi judecării cauzei în primă instanţă şi în apel.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, abrogate prin Titulul I art. 1 pct. 3 din OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002 şi reactivate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 48 din 23 martie 2004, litigiile referitoare la imobilele ocupate de unităţile şi instituţiile cuprinse la alin. (1) al art. 16 se soluţionează potrivit dreptului comun, cu celeritate.
Aşadar, accesul la justiţie pentru efectuarea controlului judiciar al deciziilor emise în cazul arătat nu este reglementat prin art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, ci de dreptul comun, operând termenul general de prescripţie, iar nu termenul special de 30 zile.
În concluzie, nu este întemeiat recursul declarat de recurentă în contra deciziei prin care instanţa de apel a anulat sentinţa primei instanţe şi a hotărât să evoce fondul.
Hotărârea prin care instanţa de apel a evocat fondul este legală în raport cu cele ce se vor arăta.
Contrar susţinerilor recurentei, contestatoarea a depus la data de 12 martie 2003 actele de care a înţeles să se folosească pentru a dovedi dreptul de proprietate pretins şi calitatea sa de persoană îndreptăţită.
Din coroborarea extrasului de carte funciară cu actul de preluare de către stat, care atestă trecerea imobilului la stat din proprietatea contestatoarei, rezultă fără echivoc dreptul de proprietate pretins fără a fi necesare şi alte dovezi, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada contrară.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 221, introdus în Legea nr. 10/2001 prin Titlul I art. I pct. 52 din Legea nr. 247/2005, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Recurenta nu a negat identitatea dintre imobilul preluat de stat şi cel cerut a fi restituit în natură, neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai a susţinut că persoana îndreptăţită nu ar fi depus anumite înscrisuri (în special certificat de nomenclatură urbană) absolut necesare în opinia sa pentru a se demonstra pe deplin respectiva identitate.
Asemenea critică este un vădit caracter de netemeinicie, care nu constituie caz de recurs, pentru că stabilirea identităţii imobilului este o chestiune de fapt din competenţa exclusivă a fondului şi apelului, instanţe care au la îndemână orice mijloc de probă, nefiind ţinute de anumite probe.
În fine, în raport cu data soluţionării apelului şi declarării recursurilor, are aparenţă de legalitate critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acea vreme, potrivit cărora imobilele deţinute de instituţii publice de felul recurentei nu erau restituibile în natură, foştii proprietari având numai beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent.
Textul legal menţionat a fost însă ulterior substanţial modificat prin Legea nr. 247/2005 de imediată aplicare, în sensul că asemenea imobile se restituie în natură foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani.
Faţă de toate cele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. împotriva deciziilor nr. 589A din 12 aprilie 2005 şi nr.1032A din 7 iunie 2005 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 499/2005. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 490/2005. Civil → |
|---|
