ICCJ. Decizia nr. 5291/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 09 iulie 1999 reclamanții C.I. și C.E. au chemat în judecată pe pârâții G.N. și G.G. cerând să fie obligați să le plătească despăgubiri civile în sumă de 40 milioane le reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin neglijența pârâților constând în incendierea gospodăriei proprietatea reclamanților, care a avut drept consecință distrugerea mai multor bunuri.
Acțiunea astfel formulată și ulterior precizată a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 2126 din 27 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Drăgășani, pârâții fiind obligați în solidar la plata către reclamanți a sumei de 31.588.000 lei cu titlu de daune și a sumei de 3.680.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Părțile au declarat apel.
Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 582 din 2 martie 2001, prin care a respins apelul declarat de pârâții G., a admis apelul declarat de reclamanți și, păstrând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, a schimbat această hotărâre în parte în sensul că a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 59.209.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților un milion lei cheltuieli de judecată în apel.
Recursul declarat de către pârâții G. a fost admis prin decizia civilă nr. 1944/R din 02 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, decizia instanței de apel fiind casată în întregime, iar cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel, stabilindu-se competența rejudecării apelului ca aparținând Curții de Apel Pitești ca urmare a modificării, în timpul procesului, a Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2003.
Rejudecând apelul ca instanță de trimitere după casare, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 852/A din 29 aprilie 2004, prin care a respins apelul declarat de reclamanții C., a admis apelul declarat de pârâții G. și a schimbat în tot sentința civilă nr. 2126 din 27 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Drăgășani în sensul că a respins ca nefondată acțiunea civilă introdusă de reclamanții C.I. și C.E. împotriva pârâților G.N. și G.G.
Concomitent, reclamanții au fost obligați să plătească pârâților suma de 7.267.000 lei cheltuieli de judecată.
împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs reclamanții C.I. și C.E. solicitând, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 11 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost precizată pe parcursul procesului.
Prin concluziile scrise depuse la data de 26 mai 2005, reclamanții Călugăru au detaliat motivarea în fapt și în drept a recursului și, ca excepție de ordine publică, au invocat cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., constând în incompatibilitatea judecătorilor care au soluționat apelul după casare dată de împrejurarea că au făcut parte din completul care a dispus casarea.
Examinând cauza instanța de recurs constată cele ce succed.
în timpul rejudecării apelului părțile nu au cerut recuzarea completului de judecată, astfel că, în mod firesc nu există nici o soluție de respingere a unei asemenea cereri.
în aceste condiții, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este de ordine publică, putând fi invocat înaintea instanței de recurs ca excepție de ordine publică, potrivit art. 162 C. proc. civ.
Cercetând cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepția de procedură astfel ridicată, înalta Curte constată că este întemeiată.
Din examinarea deciziei civile nr. 1944/R din 2 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, ca instanță de recurs comparativ cu decizia civilă nr. 852/A din 20 aprilie 2004 (atacată prin recursul de față) pronunțată de aceeași curte de apel ca instanță de apel învestită prin prima decizie drept instanță de trimitere după casare, rezultă în mod evident că doi judecători au făcut parte din amândouă completele de judecată.
Așadar, nu este cazul în speță potrivit căruia judecătorii care au casat o hotărâre ca instanță de recurs au judecat fondul pricinii tot ca instanță de recurs, ci de faptul că doi dintre membrii completului care au judecat recursul, dispunând casarea cu trimitere la instanța de apel, au judecat și apelul ca instanță de trimitere.
Indiferent de împrejurarea că una și aceeași curte de apel a avut competența, dată de modificările aduse Codului de procedură civilă, de a judeca una și aceeași pricină atât ca instanță de recurs, cât și ca instanță de trimitere a rejudecării apelului, sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.
Cu alte cuvinte, în cazul concret judecătorii care au pronunțat decizia de casare dată în recurs au devenit incompatibili a soluționa apelul, astfel încât hotărârea obiect al recursului de față a fost dată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce constituie cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) coroborate cu art. 313 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești.
Față de soluția dată recursului în raport de motivul de recurs arătat, nu se impune cercetarea celorlalte motive de recurs dezvoltate prin însuși recursul și detaliate prin concluziile scrise, care urmează a fi examinate ca susțineri de fond de către instanța de trimitere.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5280/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5178/2005. Civil → |
|---|
