ICCJ. Decizia nr. 5633/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5633
Dosar nr. 22.763/1/2005
(nr. vechi 7.005/2005)
Şedinţa publică din 8 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2035/C/2004 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia civilă, a solicitat anularea dispoziţiei nr. 529/2003 de respingere a notificării nr. 536/2001, emisă de Primarul Municipiului Oradea în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a cotei de ¾ părţi din imobilul situat în Oradea, judeţ Bihor, cotă parte trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 fără plata de despăgubiri sau, în subsidiar trimiterea notificării către Prefectura judeţului Bihor pentru soluţionarea cererii de despăgubiri băneşti potrivit art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 978/P din 6 decembrie 2004, admiţând plângerea, a dispus Comisiei pentru aplicarea Legii 10/2001 trimiterea notificării la Prefectura Bihor în vederea acordării de despăgubiri băneşti pentru cota de ¾ din imobilul menţionat.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de reclamant şi de Primarul Municipiului Oradea, potrivit deciziei civile nr. 213 din 17 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în dosarul nr. 893/2005.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut că partea din imobil proprietatea reclamantului (¾) a fost preluată de stat ca urmare a plecării definitive a acestuia din ţară, în baza Decretului nr. 223/1974, cealaltă cotă (¼) rămânând în proprietatea mamei reclamantului.
Menţiunea din notificare cu privire la solicitarea a 1/3 din imobil a fost explicată ca fiind eroare de dactilografiere, întrucât tot restul actelor se referă la cota de ¾.
Reclamantul nu a fost înştiinţat şi nici citat la vreun organ competent din România în vederea reglementării situaţiei juridice a imobilului, nu i s-a comunicat Decizia de trecere în proprietatea statului şi în cauză nu s-a făcut dovada plăţii de despăgubiri către fostul proprietar.
În prezent, apartamentul nr. 1 care a format proprietatea reclamantului (imobilul a fost dezmembrat în anul 1979 în apartamentul nr.1 şi apartamentul nr. 2, proprietatea mamei reclamantului) este intabulat pe numele soţilor K.G. şi K.I., cu titlu de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nefiind restituibil în natură, conform art. 18 lit. d), din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs Primarul Municipiului Oradea şi reclamantul A.P.I.
Recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
- Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu acordarea de despăgubiri iar faptul că reclamantul şi-a ridicat efectiv aceşti bani nu poate fi invocat de acesta pentru a se eluda prevederile imperative ale unei legi speciale. Potrivit pct. 1.4. lit. B) din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care fostul proprietar a înstrăinat locuinţa sa către stat, fiind despăgubit, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, iar soluţionarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită va fi respingerea motivată a cererii.
- Reclamantul susţine că i se cuvine cota de ¾ părţi din imobil deşi din notificare rezultă că a solicitat restituirea cotei de 1/3 parte din imobil, pentru ca apoi să ceară instanţei restituirea cotei de ¾ din imobil, adică ceea ce nu a cerut prin procedura specială.
Recursul nu este fondat.
Contrar afirmaţiei recurentului pârât, preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 constituie un mod de preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, independent de faptul că proprietarul deposedat a primit sau nu despăgubiri, exceptate fiind doar persoanele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Dacă legiuitorul a prevăzut în art. 2 lit. g) din actul normativ analizat că sunt considerate ca preluate abuziv chiar şi imobilele „preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1989", cu atât mai mult fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv cele preluate fără titlu valabil.
Analizând dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, se constată că actul normativ venea în contradicţie cu legea fundamentală în vigoare la data adoptării lui, Constituţia din 1965 ocrotind dreptul de proprietate personală (art. 36) şi prevăzând în art. 12 că imobilele pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
Decretul nr. 223/1974, care condiţiona exercitarea dreptului oricărei persoane de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor altui stat, drepturi consacrate prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de renunţare la dreptul de proprietate imobiliară, avea semnificaţia juridică a unei măsuri de sancţionare şi/sau de confiscare şi nu a unui act de expropriere „pentru lucrări de interes obştesc".
În prezenta cauză, reclamantul a fost „sancţionat" pentru faptul că a ales să-şi stabilească domiciliul în altă ţară, prin preluarea de către stat (fără consimţământul său) a proprietăţii lui imobiliare, potrivit deciziei nr. 676 din 13 noiembrie 1978, în a cărei anexă (fila 44 verso din dosarul tribunalului) se prevedea că trecerea în proprietatea statului se face „fără plată, urmând ca dreptul la despăgubiri să se stabilească după constatarea că foştii proprietari nu au părăsit în mod fraudulos ţara".
Faptul că la peste doi ani de la preluare prin Decizia nr. 26/1981, s-a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri, evaluate în anul 1982 la suma de 18.278 lei este irelevant, în condiţiile în care instanţele anterioare au stabilit, iar recurentul pârât nu contestă, împrejurarea că despăgubirile nu au fost plătite şi că reclamantul nu a fost încunoştiinţat că ar fi avut posibilitatea practică de a încasa această sumă.
În contextul în care preluarea s-a făcut fără plata de despăgubiri, fără consimţământul proprietarului şi fără ca această măsură să răspundă interesului general, nu sunt incidente nici prevederile pct. 1.4. lit. B) Cap. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, soluţia adoptată de instanţele anterioare fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a acestei legi.
Cea de-a doua critică nu se încadrează în cazul de modificare invocat, ci priveşte o chestiune de fapt, respectiv aprecierea instanţelor anterioare că indicarea în cuprinsul notificării adresate primăriei a cotei de 1/3 din imobil, în loc de cota de ¾ preluată de stat, este rezultatul unei erori materiale (greşeală de dactilografie), apreciere care nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar după abrogarea pct. 11 prevăzut în mai vechea reglementare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivele de recurs formulate de recurentul reclamant A.P.I. vizează exclusiv soluţia de respingere a cererii de restituire în natură a apartamentului solicitat.
Este adevărat că, de principiu, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „De regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură".
Însă, de la această regulă, legiuitorul a instituit şi câteva excepţii, cea incidentă în cauză fiind prevăzută de art. 18 lit. d) din actul normativ.
Cum, apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul nu a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în termenul prescris de art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în natură nu este posibilă, reclamantul fiind îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.P.I. şi de pârâtul Primarul Municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 213 din 17 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5729/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5585/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
