ICCJ. Decizia nr. 5650/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 25 februarie 2004, reclamantul P.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâtul să plătească acestuia suma de 6.000.000.000 lei cu titlu de daune morale și 10.500.000 lei cu titlu de daune materiale.
în motivarea cererii reclamantul a arătat că, deși a făcut dovada calității de ministru ordinat al culturii religios "Martorii lui Iehova" potrivit căreia, conform art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996, este scutit de efectuarea oricărei forme de serviciu militar, sub arme sau alternativ, în sarcina acestuia a fost reținută obligația de efectuare a serviciului utilitar alternativ.
Refuzând îndeplinirea serviciului utilitar alternativ, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. pen.
Acesta a fost condamnat prin hotărâre definitivă la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare și o pedeapsă complimentară echivalând cu interzicerea exercitării propriei religii.
Acesta a fost achitat numai ca urmare a soluționării unui recurs în anulare, consecutiv Deciziei nr. VI din 15 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Prin sentința nr. 646 din 10 iunie 2004, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească acestuia 200.000.000 lei reprezentând daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că o condamnare penală urmată de achitare nu poate fi apreciată decât ca o condamnare pe nedrept.
O asemenea măsură este de natură a produce suferințe pe plan moral, social și profesional, a leza demnitatea și onoarea celui în cauză, nefiind necesar ca persoana să fie privată de libertate, așa cum a susținut pârâtul.
Prin declarațiile martorilor audiați în cauză s-a făcut proba tensiunii psihice la care a fost supus reclamantul pe parcursul procedurilor judiciare în care a fost implicat, aproape 4 ani.
Derularea procedurii judiciare penale și condamnarea pe nedrept i-au afectat viața reclamantului pe plan familial, social și profesional.
Totodată, din motivele arătate, reclamantului i-au fost încălcate drepturi garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel atât reclamantul P.I. cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.
Reclamantul a susținut că întinderea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale este disproporționată în raport de suferințele psihice cauzate acestuia prin condamnare, concretizată în stări de irascibilitate permanentă, ce au condus la înrăutățirea vieții de familie, diminuarea activității sociale și religioase.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare, din probele administrate rezultând că în afara stresului emoțional inerent procedurilor penale, reclamantul a avut o viață normală în societate. în fine, pârâtul a susținut că în mod greșit a fost angajată răspunderea ministerului, acesta neavând nici o culpă în cauză.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a invocat prescripția dreptului la acțiune, împrejurare în raport de care cererea reclamantului a fost nelegal admisă.
Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, prin decizia nr. 847/A din 21 octombrie 2004, a respins apelurile ca nefondate.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 c. proc. civ., a formulat următoarele motive de nelegalitate.
1.- în momentul introducerii acțiunii civile în pretenții, dreptul material la acțiune era prescris.
2.- Cuantumul daunelor morale este exagerat de mare în raport de prejudiciul moral real suferit de reclamant.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a reiterat în recurs motivele din apel, cu referire la cuantumul exagerat de mare al daunelor morale acordate reclamantului și angajarea răspunderii în mod greșit a unui organ căruia nu i s-a reținut nici o culpă în cauză.
în concluzie, recurenții au solicitat admiterea căii de atac exercitate și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelurilor și schimbării în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii.
Recursurile sunt nefondate.
La data apariției Legii nr. 281/2003, dreptul la acțiune al reclamantului nu era prescris.
Ca atare, în mod judicios s-a reținut că noul termen stabilit pentru promovarea acțiunii prevăzute de art. 506 C. proc. pen. este aplicabil și cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate anterior datei de 1 ianuarie 2004.
Acțiunea a fost promovată de reclamant înlăuntrul acestui termen, așa încât recursul procurorului se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde în cauză în nume propriu ci în calitate de administrator al bugetului de stat, desemnat să participe la judecată în numele statului, în astfel de litigii.
Drept urmare, admisibilitatea acțiunii în pretenții nu se examinează în raport de culpa pârâtului în procedura prejudiciului, așa încât recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.
în fine, prin art. 52 alin. (3) din Constituția României, revizuită, s-a stabilit că "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii....."
Corespunzător reglementării cadru menționate, prin art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la cazurile care dau dreptul la repararea pagubei, s-a stabilit că "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare".
în cauză s-a făcut dovada condamnării definitive a reclamantului și achitarea acestuia prin hotărâre definitivă.
Ca atare, în mod judicios instanțele au reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei produse prin condamnarea pe nedrept, temeiul legal și faptul generator al obligației de dezdăunare constatându-se a fi corect reținute.
Critica hotărârilor pronunțate în cauză, formulată prin recursurile declarate de părțile menționate, vizează pronunțarea acestora cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul neîndeplinirii de către instanțe a obligației de a administra un probatoriu pertinent și concludent, în vederea determinării justeței și temeiniciei cererii formulate de reclamant, exclusiv sub aspectul cuantumului sumelor acordate, mare în raport de afectarea psihică efectiv dovedită.
Este de reținut că, prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Așa cum s-a arătat, în dreptul nostru intern, prin art. 504 C. proc. pen. au fost stabilite cazurile care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
Reglementând dreptul la reparație, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menționat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.
Ca atare, în soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil,art. 998 și art. 999 care, prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a erorii judiciare.
Dispozițiile legale menționate nu fac distincție între prejudiciul moral și material, ambele fiind supuse reparării.
Insă, dacă sub aspectul întinderii prejudiciului suferit "prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ., care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul realizat, pentru prejudiciul moral Codul civil nu a stabilit criterii legale de determinare.
Astfel, prejudiciul moral suferit privește efectul negativ constând în afectarea actelor atribuite ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei.
Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinstea, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Din această perspectivă, prin condamnarea pe nedrept reclamantului i-au fost afectate negativ drepturile și libertățile fundamentale, iar suferințele fizice și psihice provocate de o astfel de măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
însă, în raport de diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității umane, aceeași condamnare pe nedrept afectează în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât cuantificarea nu este și nu poate fi rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material și nici nu este în funcție de gravitatea în sine a erorii judiciare ci a aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.
Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele negative, certe însă nu palpabile în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
în cauză, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, cu proporția inerentă de aproximare, reclamantul, pretinzând daune morale, a produs acel minim de indicii și argumente din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin eroarea judiciară invocată ca temei al acestora.
Instanța de fond, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a administrat probe și a evoluat probele administrate, soluția fiind susținută de acestea.
Cuantumul daunelor morale a fost stabilit corespunzător principiilor răspunderii civile reglementate de dreptul intern, cât și jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.
Ca atare, respingând apelurile și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De altfel, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirlor menite să compenseze prejudiciul moral, nici nu ar putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în consecință, pentru considerentele ce preced, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5738/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5666/2005. Civil → |
|---|
