ICCJ. Decizia nr. 5854/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2007 din 7 aprilie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în dosarul nr. 11842/2002 s-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta T.E. împotriva pârâților C.G. și C.V.I. și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, imobilul și teren de 212,90 mp. A respins cererea de intervenție în interes propriu, ca nefondată A omologat raportul de expertiză și a obligat pe pârâți, la 9.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Cererea a avut ca obiect solicitarea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, de revendicare a imobilului din București, întrucât autoarea sa a cumpărat imobilul în anul 1911, iar acest imobil, a fost naționalizat, ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Ulterior, au formulat cerere de intervenție în interes propriu și C.G. și C.V., deveniți și pârâți, ca urmare a modificării cererii, în sensul că se solicită revendicarea imobilului de la aceștia.
Pentru a pronunța hotărârea, instanța de fond a reținut că imobilul a fost proprietatea autoarei reclamantului și a fost naționalizat, iar, ulterior, a fost cumpărat de pârâții intervenienți.
Procedând la compararea titlurilor, aplicând și prevederile Legii nr. 213/1998, instanța de fond a constatat că titlul în baza căruia statul a vândut părților imobilul este un titlu nevalid, nefiind respectate chiar dispozițiile legii în vigoare, la data preluării, în sensul că imobilul era exceptat de la naționalizare.
Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 nu a fost un act normativ constituțional, în raport cu Constituția din 1948, în vigoare, la acea dată.
Comparând titlurile, instanța de fond a apreciat că titlul reclamantei este preferabil în raport cu titlul pârâților, buna-credință valorând titlul, doar în materia bunurilor mobile.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții C.V. și C.G.
Arată apelanții că, cererea precizatoare depusă la termenul în care instanța a rămas în pronunțare, este de fapt o cerere prin care s-a completat cerere cu un nou capăt de cerere, iar instanța de fond a introdus din oficiu un nou capăt de cerere și anume revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate.
Instanța de fond a clasificat imobilul ca fiind preluat de stat fără titlu, avându-se în vedere că autoarea reclamantei a fost profesoară.
Pe de altă parte, deși Curtea Supremă de Justiție a impus, prin hotărârea de casare, necesitatea lămuririi unor aspecte de fapt și de drept, nu s-a procedat la deslușirea acestora.
Pe lângă alte aspecte apreciate ca fiind încălcarea unor norme de procedură, apelanții invocă și excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare prin raportare la prevederile art. 480 C. civ., precum și de tardivitate a celor 2 capete de cerere întrucât reclamanta nu este îndreptățită să revendice imobilul, Legea nr. 1129/1995 indicând un termen de 6 luni pentru opțiunea fostului proprietar, iar actele ulterioare, făcute de reclamantă, încălcând termenele prevăzute în actul normativ.
De asemenea, art. 47 din Legea nr. 10/2001 devine aplicabil, precum și art. 46.
Intimata T.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând că petenții nu s-au opus la cererea formulată ulterior, hotărârea atacată fiind temeinică și legală.
Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, prin decizia nr. 1200/A din 13 octombrie 2004, analizând cauza, în ansamblul ei și, în raport cu motivele invocate, a ajuns la constatarea că apelul declarat de apelanții-pârâți C.V. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 2007 din 7 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4 București, în dosarul nr. 11642/2002, în contradictoriu cu intimata-reclamantă T.E., este fondat și l-a admis, schimbând, în parte, sentința civilă, în sensul că a respins cererea privind revendicarea imobilului, ca neîntemeiată.
A păstrat celelalte dispoziții.
A obligat pe intimată la 2.000.000 lei cheltuieli de judecată, către C.G.
S-a reținut că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, la 13 decembrie 2000, reclamanta a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia să restituie imobilul în litigiu, întrucât autoarea sa, fostă proprietară, era exceptată de la naționalizare, fiind profesoară. în consecință, statul nu are un titlu valabil asupra imobilului.
Cauza a format obiectul dosarului nr. 7038/2000, iar prin sentința civilă nr. 442 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea, hotărâre ce a fost schimbată în apel, de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 566 din 21 mai 2001, prin respingerea cererii.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, investită cu soluționarea recursului, a pronunțat decizia civilă nr. 3099 din 20 septembrie 2002, în dosarul nr. 224/2002, a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sectorului IV București, reținând necesitatea completării probatoriului, pe situația de fapt.
Instanța de fond, după casare, a procedat la efectuarea expertizei topo și la administrarea probelor cu interogatoriu și acte, iar la termenul de dezbateri, a luat act de cererea precizatoare a reclamantului în sensul că înțelege să revendice imobilul de la intervenienți (introduși în proces la 8 ianuarie 2003, prin admiterea, în principiu, a cererii lor de intervenție), în persoana lui C.G. și C.V.
Deși aceștia nu s-au opus la primirea cererii, instanța, încălcând prevederile art. 132 C. proc. civ., a procedat la judecarea cererii precizatoare, fără însă, să ținea seama de incidența normei în vigoare la data precizării și anume prevederile Legii nr. 10/2001.
Această lege derogă de la dreptul comun și se aplică cu prioritate, iar art. 46 din Legea nr. 10/2001 consacră un criteriu de preferabilitate, ignorat de instanța de fond.
Pe de altă parte, procedând la compararea titlurilor, instanța de fond apreciază că titlul în baza căruia a fost vândut imobilul către apelanți este lovit de nulitate, încălcând principiul disponibilității, întrucât reclamanta însăși nu a înțeles să invoce temeiurile de drept pe care se fundamentează motivarea instanței. Or, art. 129 C. proc. civ., impune judecătorului fondului, la alin. (4), să pună în discuție, orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar necuprinse în cererile lor.
Pe fondul pricinii, cererea reclamantei intimate este neîntemeiată, nefiind făcută dovada exceptării de la naționalizare a autoarei reclamantei. Deși se susține acest fapt, nu se face dovada, profesia sau meseria unei persoane, nefiind o simplă situație de fapt, care să poată fi probată cu martori, cum greșit a apreciat instanța de fond.
Pe de altă parte, deși practica a generat o serie de criterii de preferabilitate a titlului de proprietate, nu există nici un text de lege care să le consacre expres, așa cum s-a întâmplat în cazul Legii nr. 10/2001.
Lipsa titlului valabil al statului ar fi dus la nulitatea absolută a actului de înstrăinare dacă s-ar fi dovedit reaua-credință și, de ce nu, ar fi putut constitui temei de revendicare.
în speță, însă, nu doar că nu s-a dovedit nevalabilitatea titlului, în sensul aplicării nelegale a prevederilor Decretului nr. 92/1950, dar nu s-a probat nici reaua-credință, căci buna-credință, unică cu aparența în drept (și anume, credința că statul este proprietar), duc la concluzia că dreptul pârâților este cel preferabil.
în concluzie, în baza prevederilor art. 296 C. proc. civ. Curtea va admite apelul și va schimba, în parte, sentința, obligând intimata la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., conform dispozitivului.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
în motivarea recursului său, reclamanta arată că autoarea sa, B.A., era pensionară, fostă profesoară, fapt dovedit în dosar (fila 21, dosar 7038/2000) încât nu se încadra în categoria proprietarilor ale căror imobile erau supuse naționalizării. Că, așa fiind, în mod corect, prima instanță a reținut că titlul de proprietate în baza căruia statul a vândut pârâților imobilul, nu este valid, nefiind respectate, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, nici dispozițiile legii în vigoare, la data preluării imobilului.
Deosebit de aceasta, prima instanță a reținut că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport cu Constituția din 1948, în vigoare la acea dată. Că s-a încălcat și art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional, la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale încheiat la Paris, la 20 martie 1952.
în felul acesta, prin decizia criticată, a fost lipsită de dreptul său de proprietate, în favoarea pârâților, care au cumpărat imobilul în litigiu, de la un neproprietar, într-un moment în care dreptul său avea o existență juridică, de necontestat.
Respingerea acțiunii sale de către instanța de apel, înseamnă perpetuarea situației juridice create prin abuz și violență morală, cu încălcarea Constituției, a Codului civil și a convențiilor internaționale, potrivit cărora, nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de proprietatea sa.
Obiectul acțiunii fiind revendicarea, corect prima instanță a procedat la compararea titlurilor, reținând judicios că și dacă pârâții ar fi fost de bună-credință, titlul lor, provenind de la un nou dominus, nu poate fi preferat titlului adevăratului proprietar.
în speță, însă, buna-credință reținută de instanța de apel ca fiind un criteriu de preferabilitate, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, nici nu a existat, fiindcă înainte de a se încheia actul de vânzare-cumpărare nr. 2467 din 7 octombrie 1999 reclamanta a adresat mandatarei vânzătoare SCAVL Berceni, notificarea nr. 280 din 3 februarie 1999, prin executorii judecătorești, solicitând sistarea oricărei vânzări.
Pe de altă parte, nu pot fi considerați ca fiind de bună-credință nici pârâții, care cunoșteau că imobilul pe care doreau să-l cumpere era un imobil naționalizat, supuse restituirii.
Recursul este fondat.
într-adevăr, în speță, corect, prima instanță soluționând acțiunea de revendicare a reclamantei împotriva pârâtelor, cumpărători ai imobilului naționalizat, a sesizat că titlul invocat de pârâte nu este valabil, emanând de la un neproprietar, vânzător de rea-credință, atâta timp cât fusese notificat să nu vândă, rea-credință ce se răsfrânge și asupra cumpărătorilor care, solicitând cumpărarea unui imobil naționalizat, aveau datoria să facă un minim de investigații, pentru a vedea dacă imobilul este ori nu revendicat.
Curtea consideră ca fiind complet greșite, în raport de actele și probele dosarului, cele reținute de instanța de apel cu privire la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada faptului că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu. Reclamanta a făcut această probă, este adevărat, cu martori (fila 21, dosar 7038/2000 și cu Cartea de imobil, fila 55), probe necontestate de pârâți. Nu este nici etic, nici moral, a se solicita reclamantei să facă, la aproape 50 de ani, de când i s-a luat abuziv imobilul, autoarei ei, alte probe decât cele avute la îndemână, care sunt perfect legal, trebuind a se considera că reflectă adevărul, atâta timp cât nu sunt combătute și infirmate prin alte mijloace de probă.
La fel, în mod greșit, instanța de apel a considerat că în speță, ar fi dovedită buna-credință a cumpărătorilor, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, atâta timp cât reclamanta notificase intenția de a intra în proprietatea imobilului și un minim de investigații, le-ar fi permis să cunoască acest lucru.
în raport cu cele arătate, recursul a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5862/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5855/2005. Civil → |
|---|
