ICCJ. Decizia nr. 5911/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 812/C din 13 noiembrie 2003 Tribunalul Bihor, a admis în parte contestația precizată a contestatorilor R.F. și R.I.F. în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului Oradea și Primarul Municipiului Oradea, împotriva dispoziției nr. 888 din 25 septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Oradea, iar primăria a fost obligată să emită o dispoziție de restituire în natură pentru apartamentele cu nr. II, III și IV din imobilul situat în orașul Oradea, înscris în C.F. 77528 Oradea, cu nr.top 3482/34 și să facă ofertă de restituire prin echivalent pentru apartamentul nr. I de la aceeași adresă și pentru terenul înscris în C.F. 864 Oradea.
S-a respins cererea referitoare la obligarea pârâtului să facă ofertă de restituire prin echivalent pentru clădirile demolate, ca fiind prematură.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că R.F. se încadra în rândul persoanelor intelectuale, iar potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 imobilele proprietatea intelectualilor erau exceptate de la naționalizare, deci naționalizarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale; imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în mod abuziv și deci face obiectul restituirii conform Legii nr. 10/2001.
în privința clădirilor demolate, s-a reținut că la Prefectura Județului Bihor există dosarul nr. 1550/2001 încă nesoluționat și sub acest aspect cererea este prematură.
Curtea de Apel Oradea, cu decizia civilă nr. 187 din 11 martie 2004 a respins ca nefondate apelurile declarate de părți împotriva sentinței civile nr. 812 din 13 noiembrie 2003 a Tribunalului Bihor.
Din considerentele deciziei, rezultă că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, iar în privința apartamentului V, nu este vorba de o greșeală de judecată, acesta fiind înscris în minuta hotărârii, ci de o simplă omisiune din dispozitiv, care poate fi îndreptată, potrivit art. 281 C. proc. civ.
Primarul Municipiului Oradea a declarat recurs împotriva deciziei nr. 187/2004 a Curții de Apel Oradea, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în esență se susține că solicitanții nu au făcut dovada calității de foști proprietari la data preluării abuzive a imobilului sau de moștenitori ai acestuia, că imobilul a trecut în proprietatea statului de la S.F. și nu de la proprietarul faptic R.F. care nu și-a înscris imobilul în C.F. și în aceste condiții nu au calitatea de persoane îndreptate la restituire conform Legii nr. 10/2001 și pe cale de consecință acțiunea trebuia respinsă.
Recursul este nefondat.
în mod corect au reținut ambele instanțe faptul că R.I.F. și R.F. se înscriu în rândul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Aceștia și-au dovedit calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, cu contractul de vânzare cumpărare încheiat cu vânzătorul S.F.(proprietar tabular înscris inițial sub A I 4-5 cu nr.top =3480/1 și 3480/2 sub B19) la data de 18 iunie 1948.
Acest contract dovedește acordul de voință realizat între părți, achitarea prețului și predarea imobilului, ceea ce a condus la transferul proprietății în favoarea cumpărătorilor R.F. și H.V., soția acestuia.
Din anexa decretului de naționalizare, poziția 549 rezultă că imobilul a fost preluat de la R.F., care fiind licențiat în drept, deci intelectual, imobilul său era exceptat de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
Actele depuse la dosar, și anume procesul-verbal din 20 aprilie 1950 al Comitetului Provizoriu al Orașului Oradea, adresele nr. 88493 din 13 noiembrie 1962 și nr. 3924/1948, emise de organele fiscale, dovedesc fără putință de tăgadă că la data naționalizării imobilul era ocupat în calitate de proprietar de R.F. și familia sa, că impozitul pe imobil a fost achitat de acesta.
împrejurarea că reclamantul nu și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F., nu conduce la nulitatea contractului de vânzare cumpărare care este singurul ce probează dreptul de proprietate.
înscrierea în cartea funciară se impune pentru ca titlul de proprietate să fie opozabil tuturor, în cazul în speță dreptul de proprietate fiind recunoscut chiar și de autoritățile din acea perioadă.
Celălalt contestator R.I.F. a dovedit cu acte că este moștenitor în calitate de nepot de fiu al soției defuncte a contestatorului R.F.
Existând aceste probe, instanțele au reținut just, că solicitanții se încadrează în rândul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5917/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5914/2005. Civil → |
|---|
