ICCJ. Decizia nr. 592/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 592.
Dosar nr. 6389/1/2005
Nr. vechi 1497/200.
Şedinţa publică din 16 iunie 2006
Deliberând, asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 379 din 26 mai 2004 Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele S.B. şi Z.G., a anulat dispoziţia nr. 2370 din 10 octombrie 2003 emisă de primarul municipiului Iaşi, a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din Iaşi, format din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 822 mp şi a respins cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantele sunt moştenitoarele defunctului B.H., care, la rândul său, este moştenitorul lui B.L. şi au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor cu privire la imobilul în litigiu.
Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretul nr. 111/1959, fără însă să existe o hotărâre judecătorească de preluare, necesară conform Instrucţiunilor nr. 1529 din 2 aprilie 1963 date în aplicarea Decretului nr. 111/1959.
În atare situaţie, preluarea imobilului de către stat apare ca fiind făcută fără un titlu valabil, nemaifiind necesar să se probeze o legătură de cauzalitate între abandonul proprietăţii şi preluarea acesteia.
În ce priveşte măsurile reparatorii, instanţa a ţinut seama de opţiunea reclamantelor şi de faptul că imobilul a fost vândut chiriaşilor.
În drept, instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1783 din 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei şi l-a obligat pe apelant la plata sumei de 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimate.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut că:
Este nefondată critica potrivit căreia reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Actele care fac această dovadă sunt cele din care reiese plata impozitului de către proprietar, foaia matricolă a imobilului, procesul-verbal de preluare a acestuia şi procesul-verbal de inventariere.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretul nr. 111/1951, dar în speţă nu s-a făcut dovada că proprietarul imobilului era absent sau că a părăsit imobilul, ci dimpotrivă, a achitat impozitele până în momentul preluării şi a locuit în aceeaşi localitate până la decesul survenit în anul 1975.
La această situaţie de fapt curtea a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, iar intimatele au depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea cererii, recurentul a formulat următoarele critici:
1.În mod greşit a reţinut instanţa de apel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, câtă vreme toate actele depuse la dosar de către reclamante sunt numai dovezi colaterale, care nu pot suplini actele de proprietate, adică actele enumerate de pct. 22.1 lit. a) din HG nr. 498/2003.
Prin urmare, hotărârea curţii de apel încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Această critică nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:
Interpretarea probelor administrate este atributul instanţelor de fond, iar situaţia de fapt reţinută pe baza acestei interpretări nu intre sub cenzura instanţei de recurs, care poate analiza numai motive de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, nu există nici un text în legea specială care să prevadă că numai anumite înscrisuri fac dovada dreptului de proprietate, iar normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin hotărâre de guvern nu pot adăuga la lege şi nici nu o pot modific .
Mai mult, în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut în mod expres că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, persoana individualizată în acest act sau faţă de care s-a pus în aplicare măsura preluării este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, în speţă, în afară de foaia matricolă a clădirii şi dovezile privind plata impozitului, s-a depus şi Deciziunea nr. 319 din 18 septembrie 1952 a fostului Sfat Popular al oraşului Iaşi, prin care imobilul din str. S. proprietatea numitului L.B. a fost preluat conform Decretului nr. 111/1951, de unde se prezumă calitatea acestuia de proprietar al imobilului.
Prin urmare, critica recurentului nu este întemeiată nici din perspectiva încadrării sale în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.Recurentul mai susţine că, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951, nu se poate considera aprioric că preluarea a fost abuzivă, ci trebuie să se depună la dosar acte doveditoare, din care să reiasă dacă a existat sau nu o legătură de cauzalitate între abandonul proprietăţii şi preluarea acesteia.
Reţinând că proprietarul a continuat să locuiască în aceeaşi localitate până la deces, fapt fără relevanţă în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Si această critică, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.
Art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 2 alin. (1) lit. e) după modificarea actului normativ prin Legea nr. 247/2005, prevede că prin imobile preluate abuziv se înţelege: imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea de apel a reţinut că proprietarul B.L. a plătit impozitele până la data preluării, iar tribunalul a reţinut că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi declarat bunul abandonat.
În atare situaţie, preluarea a avut un caracter abuziv, cum corect au reţinut instanţele, fiind aplicabil textul de lege anterior menţionat.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Primarul municipiului Iaşi împotriva deciziei civile nr.1783 din 24 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5980/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5938/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
