ICCJ. Decizia nr. 5944/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5944
Dosar nr. 23224/1/2005
nr. vechi 7237/2005
Şedinţa publică din 16 iunie 2006
Deliberând, asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5562 din 8 octombrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti s-a admis cererea formulată de reclamantul R.C. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
A fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea formulată de către reclamant şi înregistrată sub nr. 2607 din 30 mai 2002.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:
Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care pârâta Primăria Municipiului Bucureşti era obligată să se pronunţe asupra notificării a fost depăşit, notificarea fiind înregistrată la pârâtă la data de 30 mai 2002.
Apelul formulat de pârâtă şi prin care s-au invocat lipsa calităţii procesuale pasive din perspectiva Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 215/2001, precum şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 relativ la data de la care se calculează termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 512 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se următoarele motive:
Atât municipiul Bucureşti cât şi Primarul General au competenţa de a soluţiona notificarea, iar sentinţa este suficient de clară pentru a nu crea obligaţii ce revin Primarului General, în sarcina Municipiului Bucureşti. Municipiul Bucureşti are obligaţia de a soluţiona notificarea într-un termen legal, care deja a expirat. Termenul de depunere a actelor doveditoare s-a împlinit la data de 1 iulie 2003 conform Legii nr. 289/2003 astfel că, unitatea deţinătoare trebuia să emită Decizia cel mai târziu la data de 1 septembrie 2003.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vizează greşita aplicare şi interpretare a Legii nr. 10/2001:
Potrivit art. 20 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile este un termen de recomandare şi nu unul imperativ.
Modul de soluţionare a cauzei reprezintă substituirea instanţei judecătoreşti în atribuţiile ce revin altor organe ale statului. Instanţei de judecată nu îi revin, potrivit Legii nr. 10/2001, decât atribuţii de control asupra procedurii administrative, atribuţii care pot fi exercitate numai după finalizarea acestei proceduri şi emiterea unei decizii motivate.
Nu se poate reţine culpa recurentei în condiţiile în care reclamantul nu a înţeles să-şi completeze dosarul în vederea soluţionării.
Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile începe să curgă din momentul înregistrării notificării sau din momentul în care dosarul de restituire este complet, ceea ce nu s-a dovedit.
Depăşirea acestui termen poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru nedovedit în cauză.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată următoarele:
Faţă de motivele de apel care au vizat, pe fond, calculul termenului de 60 zile de soluţionare a notificării şi necompletarea dosarului de către reclamant cu toate actele necesare, se constată că celelalte motive de recurs nu au fost formulate pe calea apelului şi nu pot fi invocate direct în faza de recurs, art. 312 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Reţinând, prin urmare, omisso medio cu privire la motivele invocate în recurs fără a fi invocate în cererea de apel, Înalta Curte nu le analiza.
Critica formulată relativ la calcularea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării şi caracterul incomplet al dosarului depus în baza acestei legi de către reclamant este nefondată.
Într-adevăr, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data sesizării instanţei de judecată şi în raport de care se apreciază respectarea obligaţiei legale de către pârâta recurentă, prevederea că în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz prin dispoziţie motivată, asupra cererii formulate.
În condiţiile în care termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit ulterior, era expirat la data sesizării instanţei de fond şi în aceste condiţii termenul de depunere a actelor doveditoare era împlinit, nu mai prezintă nici o relevanţă distincţia făcută de către recurentă în cadrul recursului relativ la cele două momente prevăzute de lege de curgere a termenului de soluţionare a notificării.
Se constată astfel că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, după cum rezultă din motivarea deciziei, astfel cum a fost redată mai sus.
Reţinând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile de recurs care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună, în limitele în care a fost analizat, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 512 din 25 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 594/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5980/2005. Civil → |
|---|
