ICCJ. Decizia nr. 5946/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2502 din 18 martie 2004, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanții C.A. și C.M., constatând că dreptul superficial recunoscut prin sentința civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timișoara grevează terenul înscris în fila de sarcină C.F. nr. 16025 Timișoara, nr.top 21615-21616/1, aferent construcțiilor edificate în baza autorizației de construire din 1968 asupra cărora hotărârea judecătorească menționată anterior a recunoscut dreptul de proprietate al numiților O.N. și O.W.
Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat instanței să constate întinderea dreptului de superficie a pârâtului asupra imobilului înscris în C.F. nr. 16025 Timișoara, nr.top 21615 - 21616/1, susținând că au dobândit prin cumpărare la licitație proprietatea acestui imobil, situat în Timișoara, dreptul de proprietate fiind intabulat cu acest titlu în C.F. în baza sentinței civile nr. 700/1982 a Judecătoriei Timișoara.
La data când au dobândit proprietatea în fila de sarcini a cărții funciare figura înscris un drept de superficie instituit în favoarea proprietarilor imobilului evidențiat în C.F. nr. 36984 Timișoara reprezentând casa situată pe str. M.
Prin sentința civilă nr. 387/1978 Judecătoria Timișoara a constatat că pârâtul împreună cu soția sa, în prezent decedată, au edificat o casă pe terenul înscris în C.F. nr. 16025 Timișoara, cu nr.top 21616/1, dobândind astfel un drept de superficie, fără a se determina întinderea suprafeței de teren asupra căreia s-a încuviințat dreptul de folosință.
Reclamanții au susținut în motivarea acțiunii că întinderea dreptului de superficie al pârâtului nu a fost niciodată stabilită iar relațiile de vecinătate dintre părți sunt tulburate de această situație juridică neclară.
Pentru a stabili întinderea dreptului de superficie al pârâtului O.N., care grevează imobilul, prima instanță a analizat autorizația nr. 712 din 6 februarie 1967 dată pârâtului O.N. și soției sale, prin care se permitea construirea unei case de locuit și raportul de expertiză efectuat în cauză, susținându-se că dreptul de superficie grevează parcela cu nr.top 21615-21616/1 înscrisă în C.F. nr. 16025, pe o suprafață de 113.18 mp, aferentă edificatelor în baza autorizației menționate.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de apel s-a susținut că instanța de fond nu a observat lipsa unui element al acțiunii, interesul, întrucât problema stabilirii și întinderii dreptului de superficie a fost rezolvată printr-o hotărâre irevocabilă, respectiv prin sentința civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timișoara, înscrierea dreptului de folosință asupra terenului fiind dispusă prin încheierea nr. 1573 din 3 martie 1978 a aceleiași instanțe.
încă de la înscrierea dreptului de superficie în cartea funciară care coincide cu modul de folosire a terenului din 1967, nu s-a contestat că acest drept vizează terenul evidențiat în C.F. nr. 16025 Timișoara, nr.top 21615-21616/1 în suprafață de 309,50 mp, din care suprafața ocupată de construcții este de 113,18 mp.
Apelantul a mai susținut că instanța nu a avut în vedere autorizația de înstrăinare și atribuire teren eliberată de fostul Consiliu Popular al Municipiului Timișoara sub nr.988 din 21 noiembrie 1981, care precizează că soții C. au adjudecat la licitație în anul respectiv numai construcțiile nu și terenul aferent acestora în legătură cu care exista interdicția de înstrăinare impusă prin dispozițiile Legilor nr. 58 și 59/1974.
în continuarea motivelor de apel invocate s-a mai susținut că limitarea dreptului de folosință al apelantului numai la o suprafață de 113,18 mp teren aflat sub construcții, echivalează cu îngrădirea folosinței imobilului deținut în proprietate conform scopului și destinației sale.
Prin decizia civilă nr. 1847 pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2004 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul O.N., a schimbat în parte sentința apelată și a constatat că dreptul de folosință al pârâtului privește suprafața de 205 mp teren din parcela nr.top 21615 și 104,50 mp teren din parcela nr.top 21616/1, ambele nr.top fiind din C.F. nr. 16025 Timișoara.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului 2.154.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere expertiza topografică efectuată în cauză care a concluzionat că pârâtul ocupă în prezent 205 mp din parcela top 21615 și 104,50 mp din parcela nr.top 21616/1, ceea ce corespunde cotei de 1 cu privire la care proprietarul tabular al terenului I.I.A. a consimțit instituirea dreptului de superficie.
Curtea a reținut că numai în această variantă se poate asigura părților în litigiu folosirea clădirilor deținute în proprietate.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, C.A. și C.M. criticând-o pentru nelegalitate și invocând motivele de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 pct. 6, 9 și 7 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Recurenții, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut. în opinia recurenților, instanța de apel, desființând sentința primei instanțe nu a stabilit întinderea dreptului de superficie a pârâtului intimat, așa cum s-a solicitat, ci pe aceea a dreptului de folosință.
Critica nu este corectă.
Existența dreptului de proprietate asupra construcției (care nu a fost contestat) amplasată pe terenul proprietatea altei persoane atrage după sine un drept de folosință asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.
Unul din modurile de constituire a dreptului de superficie este convenția părților.
Din moment ce superficiarul este proprietarul construcției, înseamnă că el va exercita posesia, folosința și dispoziția, ca orice proprietar iar asupra terenului el are drept de folosință.
în consecință, instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut ci, a stabilit care este întinderea acestui drept.
Deoarece dreptul de superficie s-a constituit prin convenția părților este firesc să se aibă în vedere actele din care rezultă această convenție, pentru a determina care este suprafața de teren asupra căreia părțile au convenit.
Intimatul O.N. a cumpărat de la I.A. antecesoarea lui I.I.A. 1 din terenul din C.F. 16025 Timișoara, având acordul acesteia să edifice o casă.
Casa a fost construită, în anul 1967, cu autorizațiile prealabile eliberate de fostul Sfat popular al orașului Timișoara.
Ulterior au intrat în vigoare Legile nr. 58 și nr. 59/1974 însă, construcția edificată pe terenul altuia înainte de intrarea în vigoare a acestor legi, pe baza unei convenții justifică atât dobândirea dreptului de proprietate al constructorului asupra acelei construcții, cât și dreptul său de folosință asupra terenului, motiv pentru care, în urma promovării unei acțiuni în constatare s-a pronunțat o hotărârea judecătorească în baza căreia s-au intabulat în C.F., deschizându-se o nouă coală funciară cu nr. 36984 Timișoara unde s-a înscris dreptul de superficie.
Instanța de apel a avut în vedere expertiza topografică efectuată în cauză, o probă științifică administrată în cauză și ale cărei concluzii nu pot fi ignorate.
Concluziile expertizei fac trimitere și la sentința civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timișoara, care a produs efecte juridice și a dobândit putere de lucru judecat, în dispozitivul căreia nu a fost precizată suprafața terenului, situație care a generat multe litigii.
Având în vedere convenția părților, în mod corect instanța de apel a concluzionat că întinderea dreptului de superficie este suprafața de teren efectiv folosită de intimat.
Al doilea motiv de recurs invocat, respectiv instanța de apel își întemeiază decizia pe elemente de fapt irelevante în speță și inexacte, nu se încadrează cazului de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. așa cum susține recurentul, acesta vizând aspecte de nelegalitate.
în cauză nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenți: nemotivarea hotărârii.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, exigențe legale care au fost îndeplinite de instanța apelului.
Conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamanților ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5956/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5948/2005. Civil → |
|---|
