ICCJ. Decizia nr. 6063/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1149 din 24 noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respingând ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de chematul în garanție F.P.S., a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta M.M. împotriva pârâtei SC S. SA și a admis cererea de chemare în garanție a SC G.T. SRL și F.P.S., formulată de pârâtă.
A obligat pe chemata în garanție SC G.T. SRL la plata sumei de 801.127.686 lei către reclamantă și pe F.P.S. la 534.085.125 lei, reprezentând contravaloarea terenului situat în București.
A obligat pe pârâta SC S. SA către reclamantă la plata sumei de 2.060.148.618 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 155 mp, situat în sector 1, conform sentinței nr. 806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Reclamanta nu a folosit bunul său și nu a cules fructele sau veniturile terenului, deoarece, cu rea-credință, în pofida faptului că a fost notificată de reclamantă, pârâta SC S. SA a ocupat terenul din anul 1991 și s-a asociat cu chemata în garanție SC G.T. SRL în vederea continuării și definitivării unei construcții ce se află amplasată și pe terenul în litigiu.
Pârâta nu deținea o autorizație de construcție valabilă și nici titlu pe teren, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate, obținut de la Ministerul Industriilor în 1995, asupra unei suprafețe de 3098,45 mp, teren a fost anulat parțial de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 41/1998, care a constatat că suprafața de 155 mp teren este proprietatea reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 317 A din 14 iunie 2001, Curtea de Apel București a admis apelul pârâtei SC S. SA și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca nefondată și cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.
A respins apelurile declarate de chematele în garanție ca rămase fără obiect.
Curtea a reținut că reclamanta nu mai era proprietara terenului din luna iunie 1988, când a fost expropriat conform Decretului nr. 170.
Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 1006 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.
Instanța Supremă a constatat că situația de fapt confirmă soluția tribunalului de admitere a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului.
în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, instanța de rejudecare va avea în vedere că despăgubirile trebuie să fie efective, rezonabile și să vizeze perioada 1996, până la pronunțarea hotărârii.
S-a mai constatat că în mod corect tribunalul și curtea de apel au stabilit că cererea de chemare în garanție a F.P.S. nu este prescrisă.
în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1149 A din 31 mai 2004, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de SC S. SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în sumă de 1.100 dolari SUA lunar, cu începere din februarie 1996, până la data pronunțării și a respins ca nefondate apelurile declarate de chematele în garanție SC G.T. SRL și A.V.A.S.
Făcând aplicarea art. 315 C. proc. civ., curtea a constatat că instanța supremă a soluționat irevocabil capătul de cerere privind contravaloarea terenului.
în limita principiului disponibilității și având în vedere că pe parcursul procesului reclamanta nu a modificat sau completat acțiunea, în condițiile art. 134 C. proc. civ., valoarea prestației lunare reprezentând lipsa de folosință a fost stabilită în cuantumul solicitat de reclamantă, 1.100 dolari SUA.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a apelantei A.V.A.S. (fost A.P.A.P.S., fost F.P.S.), curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 5/1.22 și 5/1.23 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 450/1999, care arată că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar conform art. 324alin. (5), în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută prin hotărâre.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC S. SA și chemata în garanție A.V.A.S.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 10 C. proc. civ., pârâta a arătat că decizia este nelegală deoarece a stabilit incorect limitele judecății după casarea cu trimitere spre rejudecare, a acordat ceea ce reclamanta nu a cerut și a omis să se pronunțe asupra unor mijloace de apărare.
Chemata în garanție a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a legii.
Recursurile nu sunt fondate.
Pârâta SC S. SA susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece capătul doi de cerere nu putea fi soluționat decât în limitele deciziei de casare. Instanța avea obligația examinării apelului declarat de pârâtă și a motivării soluției date, obligație ce nu a fost respectată, deoarece hotărârea nu cuprinde nici o motivare cu privire la preluarea întocmai a pretențiilor reclamantei. Deși face o aplicare formală a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., decizia nu se sprijină pe probele administrate în cauză.
Critica nu este fondată.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin decizia de casare, Curtea Supremă de Justiție a reținut că în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a terenului, materialul probator trebuie aprofundat, prin efectuarea unui supliment de expertiză și prin reverificarea temeinică a susținerilor reclamantei și pârâtei referitoare la cuantum. S-a precizat că la stabilirea cuantumului, se va avea în vedere că acesta trebuie să fie efectiv, rezonabil și să vizeze perioada februarie 1996, până la pronunțarea hotărârii.
Se constată că instanța de apel, în rejudecare, a aplicat întocmai dispozițiile deciziei de casare, respectând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
în condițiile în care instanța supremă a statuat că acest capăt de cerere este admisibil, instanța de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, ce a avut ca obiectiv calcularea lipsei de folosință în funcție de chiriile practicate în zonă.
Expertul a propus 3 variante pentru acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, și anume 1.540 dolari SUA/lună, 1966 dolari SUA/lună și 3.405 dolari SUA/lună, în funcție de metodele de calcul amplu prezentate.
Constatând că, indiferent de variantă, soluțiile propuse de expert depășesc cuantumul solicitat, văzând că nu a avut loc o completare a acțiunii în condițiile art. 134 C. proc. civ., instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 și art. 129 C. proc. civ.
Pretențiile reclamantei, semnificativ mai mici decât sumele stabilite de expert, au răspuns exigențelor deciziei de casare, în sensul ca despăgubirile să fie efective și rezonabile.
Prin soluția pronunțată nu s-a înrăutățit situația apelantei în propria cale de atac, deoarece, la fond, în baza unui simplu calcul aritmetic, se constată că a fost avut în vedere același cuantum de 1.100 dolari SUA/lună.
Mai arată pârâta, că limitele obiectului cererii impuneau examinarea pretenției exclusiv cum a fost dedusă judecății, acordarea unei prestații lunare nefiind justificată, atâta timp cât terenul a fost excavat încă din 1989, încălcându-se dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Practic, și această critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate și va fi considerată neîntemeiată pentru motivele expuse mai sus, subliniindu-se că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suma de 1.100 dolari SUA lunar.
Se mai arată, că instanța nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză și a respins nejustificat cererea pârâtei privind efectuarea unei noi expertize.
Nici această critică nu este întemeiată.
O hotărâre judecătorească poate face obiectul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Or, nici una dintre aceste ipoteze nu se regăsește în susținerile pârâtei.
Instanța nu a omis să se pronunțe asupra unor probe sau mijloace administrate, ci, în limitele deciziei de casare, a administrat acele probe pe care le-a considerat utile și pertinente cauzei, respingând motivat, așa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, obiecțiunile pârâtei la raportul de expertiză.
Sub un ultim aspect, se susține că în condițiile Legii nr. 99/1999, lege specială ce trebuie aplicată, atât timp cât unitățile implicate în privatizare plătesc direct fostului proprietar suma reprezentând contravaloarea imobilului, instanța nu putea obliga decât la acele sume pentru care unitatea privatizată este ținută a plăti despăgubiri.
Critica nu este întemeiată deoarece, trecând peste faptul că decizia de casare a stabilit că acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință este admisibilă, prin legea menționată se invocă acele situații în care unitatea implicată în privatizare este ținută să plătească despăgubiri fostului proprietar. Aceasta nu înseamnă că nu pot fi plătite și altfel de despăgubiri, în condițiile dreptului comun sau altor acte normative.
Chemata în garanție a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a Legii nr. 99/1999, care prevede că unitățile implicate în privatizare vor plăti despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al imobilului numai în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce presupune o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a pârâtei SC S. SA
Critica nu este întemeiată.
Conform art. 324alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999, instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Prin urmare, se constată că acest text oferă o garanție legală fostului proprietar care, nemaiputând beneficia de restituirea în natură a bunului său, are drept la despăgubiri prin echivalent.
în planul dreptului procesual civil, o astfel de garanție legală poate fi valorificată prin intermediul chemării în garanție, conform dispozițiilor art. 60-63 C. proc. civ.
Faptul că nu a existat mai întâi o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a societății comerciale privatizate, nu înseamnă că instanța a făcut o greșită aplicare a legii. Ceea ce este important, în sensul dispozițiilor citate, este ca în cadrul procedurii judiciare, garanția legală să funcționeze conform condițiilor prevăzute de lege: fostul proprietar să nu poată beneficia de restituirea în natură, bunul să se afle în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, să existe o hotărâre irevocabilă de obligare la echivalent bănesc. Cerința hotărârii judecătorești irevocabile la care legea face referire semnifică faptul că plata nu se poate face decât în baza unui titlu executoriu de acest tip.
Or, în cauză, toate aceste condiții au fost îndeplinite, chiar dacă unitatea implicată în privatizare a avut calitatea de chemat în garanție în cadrul unei proceduri derulate între fostul proprietar și societate, plata efectuându-se din momentul în care hotărârea a devenit irevocabilă.
Față de cele mai sus arătate, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.
în ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de pârâta SC S. SA, față de împrejurarea că suspendarea poate opera numai până la momentul soluționării recursului și că, în prezenta cauză, această cerere se soluționează odată cu recursul, înalta Curte a respins-o, dispunând restituirea cauțiunii consemnată pe recipisa C.E.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6069/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6060/2005. Civil → |
|---|
