ICCJ. Decizia nr. 6071/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 13 octombrie 1998 reclamantele A.M., B.E. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință, în cote indivize de câte ? pentru fiecare reclamantă, imobil situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 687 mp.
în motivarea acțiunii reclamantele au arătat că imobilul revendicat a aparținut în întregime autorului lor B.A., decedat la 2 mai 1948. Conform actului autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 B.A. a cumpărat terenul și a ridicat construcția potrivit autorizației nr. 2186 din 2 martie 1906 și transcrisă sub nr. 997 din 2 martie 1906, situație care este atestată și de cuprinsul Procesului-verbal întocmit de Comisiunea pentru înființarea C.F. București nr. 73831/1840.
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 212/1996 eliberat de B.N.P. D.D., de pe urma defunctului B.A. au rămas ca moștenitori A.M. (născută B.), E.B. și B.E., în calitate de fii, acesta din urmă decedat și succedat de reclamanta B.A., în calitate de soție supraviețuitoare și legatară universală.
în anul 1950, prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 (poz. 689 din anexă) imobilul a fost naționalizat pe numele B.E. și M.A., persoane ce erau exceptate de la naționalizare, conform art. II din decret, primul fiind inginer, membru al Academiei Române și profesor universitar, iar cea de a doua era casnică.
La data de 8 ianuarie 1999 R.D.N. a formulat o "cerere de intervenție în interes propriu și de completare a acțiunii introductive" prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâți, pe Consiliul General al Municipiului București, F.P.S., SC N. SA București și SC E.D.C. SA București și a solicitat ca pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de ? din imobilul situat în București, sectorul 1, cota ce a aparținut reclamantei B.A.
în motivarea cererii de intervenție s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13 din 5 ianuarie 1999 de B.N.P. C.A. Brăila, reclamanta B.A. i-a vândut intervenientului drepturile litigioase asupra cotei de ? din imobilul situat în București, astfel că acesta a dobândit calitatea procesuală activă pe care a avut-o autoarea sa.
Totodată, reclamantele A.M. și B.E. și-au întregit acțiunea introductivă de instanță în sensul că au chemat în judecată pentru revendicarea nemișcătorului și pe pârâții F.P.S., SC E.D.C. SA și SC N. SA București.
în cursul litigiului, la data de 11 aprilie 1999, a decedat reclamanta B.E., procesul fiind continuat de succesorii acesteia T.A.I., A.G. și A.R.Ș. în calitate de legatari cu titlu particular și nepoți de soră.
La data de 28 septembrie 2000 reclamanții și intervenientul au formulat o precizare de acțiune cu privire la situația imobilului revendicat, situat în București. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal nr. 73831 din 1940 al Comisiei pentru înființarea C.F. București, rezultă că pe C.C., colț cu str. P., se afla un teren în suprafață de 687 mp și o casă de zid acoperită cu tablă, compusă din parter, 2 etaje și mansardă. La parter erau 8 prăvălii și 5 camere, la etajele II și III și mansardă hotelul B., în total 76 de camere, plus 3 camere de serviciu.
în precizarea de acțiune se arată că la baza acestui proces-verbal au stat actele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 și nr. 2186 din 2 martie 1906 și transcris sub nr. 997 din 2 martie 1906.
La data de 16 martie 2000 reclamanții și intervenientul R.D.N.(care, având în vedere că este cumpărător de drepturi litigioase, va fi apelat, în continuare, tot sub calitatea procesuală de reclamant) au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice.
Prin întâmpinări separate, pârâții F.P.S., SC E.D.C. SA București, SC N. SA București și Ministerul Finanțelor Publice s-au apărat invocând, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond, au susținut că imobilul a fost naționalizat cu respectarea legii. Pârâta SC E.D.C. SA București a susținut că imobilul revendicat constituie principalul activ al societății, bunul fiind adus ca aport în natură de către acționarul SC N. SA București și evidențiat în patrimoniul societății, iar în situația în care nemișcătorul s-ar restitui reclamanților, pârâta ar fi pusă în situația de a fi împiedicată să-și realizeze obiectul de activitate, fiind nevoită să intre în dizolvare, iar apoi în lichidare.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 34 din 23 ianuarie 2002, a respins acțiunea față de pârâtul F.P.S. (A.P.A.P.S.) pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins excepțiile invocate de ceilalți pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive. A respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut, în esență, că potrivit art. I, pct. 3 din Decretul nr. 92/1950 au fost naționalizate hotelurile cu întreg inventarul lor. Actul normativ evocat a reglementat "două tipuri de naționalizări" și anume: o naționalizare in personam care a avut în vedere calitatea foștilor proprietari și naționalizarea in rem care a avut drept criteriu categoria bunului trecut în proprietatea statului și nu calitatea proprietarului. întrucât imobilul avea destinația de hotel tribunalul a conchis că el a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și, pe cale de consecință, cu titlu valabil.
Soluția, ca și motivarea tribunalului, au fost menținute de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 95/A din 20 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamanților.
împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții R.D.N., A.M., T.A.I., A.G. și A.R.Ș., care, criticând soluțiile date în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie, au invocat următoarele motive de casare: atât autorul B.A., de profesie agricultor, cât și succesorii săi B.E. ce ocupa funcția de inginer și cadru didactic universitar, A.M. casnică și B.E., ce a îndeplinit funcția de soră medicală, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare; apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, recurenții-reclamanți reproșează instanțelor că au aplicat și interpretat greșit prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998; în mod eronat instanțele au apreciat că societățile pârâte ar avea un titlu de proprietate legal constituit asupra nemișcătorului revendicat întrucât Ministerul Turismului nu putea să le transmită un drept de proprietate asupra bunului, întrucât, la rându-i, statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului; decretul în baza căruia imobilul a fost naționalizat contravaloarea dispozițiilor imperative ale Constituției din 1948, care, în art. 8 garanta dreptul de proprietate și cel de moștenire.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanții și intervenientul au revendicat, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul situat în București, compus din construcție și teren, cu motivarea că prin naționalizare li s-a încălcat dreptul de proprietate și că atât dobânditorul nemișcătorului, cât și succesorii lui, prin ocupațiile pe care le aveau, făceau parte din categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
în cauză, atât instanța de fond, cât și cea de apel, cu o motivare identică, au refuzat să primească acțiunea reclamanților sub cuvânt că naționalizarea a operat in rem și a avut în vedere, exclusiv, destinația bunului și anume aceea de hotel, nefiind astfel cercetat aspectul dacă a fost ori nu încălcat dreptul de proprietate al autorului reclamanților.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat.
în caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la speța dedusă judecății, prevederile Decretului nr. 92/1950 erau în concordanță cu reglementările amintite.
Astfel, în anul 1950, când imobilul revendicat a fost naționalizat era în vigoare Constituția din 1948, care, în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.
Nu se poate afirma în speță dedusă judecății că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță împrejurarea că nemișcătorul nu avea destinația de locuință a autorului și a familiei sale, ci era destinat exercitării unui comerț, deoarece, dispozițiile legale citate, în vigoare la data naționalizării, fără a face deosebire cu privire la destinația pe care o aveau imobilele, garantau și proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire.
Față de cele ce preced, se constată că instanțele nu au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care recursul reclamanților se privește ca fondat. Având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului declarat, va fi casată decizia dată în apel, cu consecința reluării judecății la aceeași instanță deoarece o serie de împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite.
Astfel, în justificarea demersului lor judiciar, atât prin acțiunea introductivă de instanță, cât și prin precizarea ulterioară a acțiunii reclamanții au susținut că autorul lor, B.A., a dobândit imobilul revendicat, teren și construcție, în baza a două acte de vânzare-cumpărare: 1) nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și transcris la nr. 3447 din 22 decembrie 1897; 2) nr. 2186 din 2 martie 1906 și transcris la nr. 997 din 2 martie 1906. Ambele acte au fost autentificate și transcrise de fostul Tribunal Ilfov și au fost menționate în procesul-verbal nr. 73831/1940 al Comisiunii pentru înființarea C.F. în București, act în care a fost și descris din ce anume era compus imobilul din București, la acea dată.
Având în vedere că, în București, comisia de înființare a C.F. de la acea dată nu și-a finalizat activitatea, iar delegații acelei comisii nu au întocmit acte care, prin natura lor, să aibă caracter constitutiv ori translativ de drept real, reclamanții erau obligați să depună la dosar titlurile de proprietate ale autorului lor și pe care și-au fondat acțiunea în revendicare. Or, din studiul dosarului, rezultă că reclamanții nu au prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 la Tribunalul Ilfov.
De asemenea, din cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare autentificat nr. 2186 din 2 martie 1906 și transcris sub nr. 997/1906 la Tribunalul Ilfov rezultă că autorul reclamanților A.M.B. a cumpărat de la D.C.T. "casele mele situate în C.G. împreună cu tot terenul lor".
Având în vedere vechimea actului de proprietate, cât și impreciziunea termenilor folosiți pentru determinarea obiectului vânzării ("casele mele" ori "tot terenul lor") se impune ca în rejudecare, după depunerea de către reclamanți și a actului de proprietate din anul 1897, să se dispună de către instanța de trimitere efectuarea unei expertize de specialitate, care, ținând seama și de procesul-verbal nr. 73831/1940 al amintitei comisiuni; să identifice și să descrie bunul imobiliar pe care autorul și succesorii lui l-au avut în proprietate la data naționalizării.
Totodată, în rejudecare, se va determina cu exactitate ce anume dețin societățile pârâte din imobilul revendicat de reclamanți, cu ce titluri, de la cine provin, și, prin comparație cu cel exhibat de reclamanți, se va decide care anume dintre titlurile în conflict este cel preferabil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6075/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6066/2005. Civil → |
|---|
