ICCJ. Decizia nr. 6292/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6292
Dosar nr. 23447/1/2005
(nr. vechi 7348/2005)
Şedinţa de la 27 iunie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 11 noiembrie 2002, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul Local Constanţa pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i restituie reclamantei în natură terenul în suprafaţă de 103 mp situat în Constanţa.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantei şi a fost naţionalizat, deşi aceştia nu se încadrau în categoria persoanelor cărora le erau aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 92/1950. Construcţia situată pe teren a fost demolată în anul 1984.
La 27 ianuarie 2003 reclamanta şi-a modificat cererea în sensul că a solicitat obligarea Primarului municipiului Constanţa să emită o decizie motivată asupra cererii de restituire formulată.
Sentinţa prin care judecătoria a admis acţiunea astfel cum a fost modificată, şi decizia prin care Tribunalul Constanţa a respins apelul declarat de pârâţi, au fost casate în recurs şi cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanţă la tribunal.
În fond după casare a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 20 din 6 ianuarie 2005 prin care s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâţii municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa. A fost admisă acţiunea şi Primarul municipiului Constanţa a fost obligat să răspundă prin dispoziţie motivată notificării înregistrată sub nr. 1002 din 25 iulie 2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a arătat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu s-a apărat invocând nedepunerea de către reclamantă a actelor doveditoare.
Apelurile declarate de ambele părţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 466 C din 6 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
În considerentele deciziei sale, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită susţinerea apelanţilor, referitoare la inexistenţa obligaţiei de a face, câtă vreme dispoziţiile art. 23 alin. (1) din lege prevăd că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării, iar din lucrările dosarului rezultă în mod cert că soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului nu s-a realizat nici după mai mult de 3 ani de la data notificării.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs atât de către reclamantă cât şi de Primarul municipiului Constanţa.
Recursul declarat de reclamantă nu a fost motivat.
Conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Iar potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care ar putea fi invocate motive de ordine publică.
Întrucât în speţă nu s-a constatat incidenţa vreunui motiv de ordine publică pe care instanţa să-l invoce din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată de către reclamantă.
Critica formulată de pârât, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:
Reclamanta a solicitat emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a bunului imobil notificat, cerere care se încadrează în obligaţia de a face. În această situaţie ar putea fi distinse două situaţii.
O primă situaţie este aceea în care norma prevăzută de art. 23 din lege conţine un termen de recomandare deoarece norma nu este însoţită de sancţiune iar termenul este corelat cu cel devenit dilatoriu, de depunere a notificării şi a documentaţiei pe care se sprijină notificarea.
O a doua situaţie este cea în care termenul de 60 de zile este caracterizat ca fiind unul imperativ. În acest caz cererea reclamantei este lipsită de interes, şi deci inadmisibilă, deoarece instanţa poate fi chemată să se pronunţe asupra obligaţiei de a face numai atunci când ea rezultă dintr-o convenţie sau dintr-o situaţie de fapt ce vizează o aşezare fizică a lucrurilor din care această obligaţie izvorăşte.
Dacă termenul de executare a unei obligaţii este înscris în lege nu este nevoie de o hotărâre judecătorească, partea prejudiciată având fie calea prevăzută de art. 1075 C. civ. fie cea prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.
În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei de calitate procesuală a reclamantei întrucât aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Instanţa de apel nu a avut în vedere probele din dosar din care rezultă că însăşi reclamanta este în culpă pentru nerezolvarea notificării, aspect care rezultă din înscrisuri.
Analizând decizia atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de probele administrate înaintea primei instanţe, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data declanşării litigiului, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privinţa calificării termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus la dispoziţia unităţii deţinătoare pentru soluţionarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare, aşa cum susţine recurentul.
Pe de altă parte, din dovezile administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul i-ar fi solicitat reclamantei suplimentarea probatoriului în dovedirea calităţii sale de persoană îndreptăţită, astfel încât neconformarea petentei să fi justificat neemiterea unei decizii asupra notificării.
În speţă nu sunt incidente prevederile art. 5803 C. proc. civ., care au în vedere neexecutarea unei obligaţii de a face înscrisă într-un titlu executoriu. Or, la data declanşării procedurii judiciare în prezenta cauză, reclamanta nu era în posesia unui titlu executoriu în care primarul să figureze în calitate de debitor al obligaţiei de a face.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele de fond făcând aplicarea şi interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză.
După cum, împrejurarea că reclamanta nu ar fi depus toate înscrisurile necesare pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, nu atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, câtă vreme recurentul nu a administrat dovezi din care să reiasă că i-ar fi cerut reclamantei să depună înscrisurile ce ar fi fost necesare pentru soluţionarea notificării.
Aşadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 466 C din 6 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6302/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6281/2005. Civil → |
|---|
