ICCJ. Decizia nr. 6967/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6967
Dosar nr. 5038/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 26/2003, tribunalul Sibiu a respins acţiunea introdusă de reclamantul N.G. şi continuată de succesoarea acestuia O.M., având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 589/2002 emisă de Primăria Mediaş şi restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Mediaş situat în natură în piaţa R. sau acordarea de despăgubiri băneşti.
Sentinţa a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 365/2003 a Curţii de Apel Alba Iulia ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamantă.
Ambele instanţe, în fundamentarea hotărârilor pronunţate au invocat faptul că imobilul a cărui restituire în natură sau în echivalent se pretinde, nu a aparţinut reclamantului. Faptul că acesta posedă un act sub semnătură privată de cumpărare, nu-i conferă calitatea de proprietar deoarece, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, proprietar este numai cel înscris în C.F.
Împotriva acestor hotărâri, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta O.M. solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei Curţii de Apel în sensul admiterii apelului şi în consecinţă, admiterea acţiunii aşa după cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-au adus următoarele critici deciziei Tribunalului:
În mod greşit s-a apreciat că reclamanta nu are calitatea procesuală activă decurgând din lipsa calităţii sale de proprietar asupra imobilului revendicat greşeala provenind din ignorarea sentinţei nr. 3102/96 a Judecătoriei Mediaş prin care se constată intervenirea contractului de vânzare–cumpărare a imobilului în litigiu, între antecesorul reclamantei şi proprietarul tabular. Această hotărâre judecătorească demonstrează intrarea bunului în patrimoniul reclamantei prin autorul său astfel încât, este legal ca în prezent să i se restituie fie în natură, fie în echivalent.
În opinia recurentei, actul sub semnătură privată recunoscut ori confirmat printr-o hotărâre judecătorească, dobândeşte acelaşi efect ca şi actul autentic iar Normele de aplicare a Legii 10/2001 îi recunosc puterea de act doveditor al calităţii de proprietar.
Examinând recursul reclamantei prin prisma criticilor formulate se constată că acesta este nefondat iar Decizia Curţii de Apel este legală şi temeinică.
Astfel, atât instanţa de fond şi cea de apel, a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantei ci lipsa calităţii de proprietar a antecesorului său, la data naţionalizării imobilului. Acesta din urmă a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, la data de 20 aprilie. Anterior publicării decretului menţionat, respectiv la data de 1 aprilie 1950 proprietarul C.G. a încheiat un antecontract de vânzare–cumpărare a acestui imobil cu numitul N.G.
Transferul proprietăţii nu a operat însă, naţionalizarea operând prin preluare de la numitul C.G.
Prin urmare, existenţa unui drept înscris în C.F. în favoarea altei persoane decât autorul reclamantei, preluarea imobilului în baza Decretului 92/50 de la acea persoană şi nu de la aşa-zisul cumpărător, fac să nu existe dubii în privinţa proprietarului imobilului care este C.G. şi nu N.G.
Faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a constatat ceea ce s-a cunoscut, respectiv intervenirea unui antecontract de vânzare–cumpărare, nu este de natură a duce la concluzia existenţei unui titlu legal de dobândire a dreptului de proprietate sau a transferului de proprietăţii atâta timp cât, aceeaşi hotărâre nu constată producerea acestui transfer de proprietate. De vreme ce dispoziţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 condiţionează transferul proprietăţii de înscrierea acestuia în cartea funciară, caracterul constitutiv de drepturi al unei astfel de înscrieri, este evident. În absenţa lui, în mod corect, instanţa de apel a reţinut faptul neoperării transferului de proprietate.
Susţinerea recurentei potrivit căreia, dovada proprietăţii, în sensul cerut de Legea 10/2001, poate fi făcută şi prin antecontract de vânzare–cumpărare, este contrazisă de chiar prevederile art. 2.6. din Normele metodologice de aplicare a acestei legi care condiţionează acordarea drepturilor pretinse de dovada proprietăţii la data rechiziţionării. Cum în sistemul de C.F. această dovadă nu putea fi făcută decât prin înscrierea dreptului în CF, rezultă că, dovada proprietăţii asupra bunului în litigiu, nu a fost făcută în condiţiile legii.
De astfel, pentru lipsa titlului de proprietate, autorului reclamantei respectiv, numitului N.G., i s-a respins şi contestaţia împotriva deciziei Consiliului judeţean Sibiu de refuz a restituirii în natură sau plata de despăgubiri (sent. 5102/97).
Pe cale de consecinţă, nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 404 C. proc. civ., în temeiul art. 312 coroborat cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 365/A din 12 iunie 2003 a Curţii de Apel Alba–Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8576/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6288/2005. Civil → |
|---|
