ICCJ. Decizia nr. 7829/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7829
Dosar nr. 21820/200.
Şedinţa publică din 10 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 iunie 2003 pe rolul Judecătoriei Satu Mare şi precizată ulterior reclamanta F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.V., SC C. SA Satu Mare şi Prefectura judeţului Satu Mare, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta persoană fizică a cumpărat de la stat apartamentul pe care îl deţinea cu chirie din imobilul situat în str. C., proprietatea reclamantei.
În urma probelor administrate, Judecătoria Satu Mare a pronunţat sentinţa civilă nr. 3737 din 30 iunie 2004, prin care a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
S-a reţinut în motivare că F.U.C.E., a cărei continuatoare este reclamanta, este proprietara tabulară, din anul 1949 a întregului imobil, care a fost ulterior naţionalizat, fără ca statul să se intabuleze.
Ca atare, statul, prin întreprinderea locală de administrare, nu putea vinde bunul, care fiind preluat de la o persoană juridică, nu intra sub incidenţa Legii nr. 12/1995. În plus, chiriaşa cumpărătoare nu s-a dovedit a fi de bună-credinţă, pentru a fi menţinut contractul, întrucât prin diligenţe minime putea constata că vânzătorul nu este proprietar al bunului.
Apelul declarat de pârâta A.V. a fost respins prin Decizia civilă nr. 1040 din 25 octombrie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
A reţinut instanţa de apel că reclamanta are calitate procesual activă, fiind, conform statutului său, continuatoarea juridică a fostei proprietare. Pe de altă parte, imobilul în cauză intră sub incidenţa OUG nr. 94/2000, Legii nr. 501/2002 şi OUG nr. 184/2002 care se referă la bunurile care au aparţinut cultelor religioase.
Or, conform art. VI pct. 3 din OUG nr. 184/2002, actele de înstrăinare a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase sunt lovite de nulitate absolută, dacă au fost încălcate la încheierea lor dispoziţii legale imperative, ceea ce se regăseşte în speţă.
Ca atare, pârâta nu poate invoca buna sa credinţă pentru a se păstra contractul nul. Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs pârâta A.V. care a invocat nelegalitatea hotărârii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active; este neîndoielnic că imobilul a intrat în proprietatea statului prin naţionalizare, chiar dacă statul nu şi-a intabulat dreptul în cartea funciară; greşit s-au considerat aplicabile în cauză dispoziţiile legilor speciale de restituire către cultele religioase, când în realitate singurul text ce trebuia avut în vedere era cel al art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în raport cu care contractul său trebuia păstrat, întrucât nu a cunoscut la data încheierii lui situaţia juridică a imobilului, fiind de bună-credinţă.
Recursul nu este fondat, motiv pentru care, potrivit art. 312 C. proc. civ. va fi respins, având în vedere următoarele considerente:
Conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ., reclamanta şi-a motivat în fapt şi în drept acţiunea, indicând în mod expres dispoziţiile OUG nr. 94/2000, ale Legii nr. 501/2002, OUG nr. 184/2002 precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin prisma acestor acte normative, cu respectarea principiului disponibilităţii, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au soluţionat cauza.
De aceea, este nefondată susţinerea recurentei sub aspectul inaplicabilităţii în cauză a actelor normative invocate: imobilul în litigiu apare înscris în cartea funciară nr. 4886 Satu Mare pe numele F.U.C.E.
Intimata-reclamantă a făcut dovada că are calitate procesual activă în acţiunile ce vizează bunurile ce au aparţinut F.C.E.R., inclusiv în prezenta acţiune ce vizează constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o parte din imobilul înscris în cartea funciară ca aparţinând acestei comunităţi religioase. În consecinţă, şi acest motiv de recurs, al lipsei calităţii procesual active, este nefondat, el fiind contrazis de probele dosarului.
În sfârşit, în legătură cu pretinsa bună-credinţă a recurentei la încheierea contractului, se constată că în mod legal această apărare nu a fost reţinută de ambele instanţe.
Recurenta ocupa în calitate de chiriaş, începând cu anul 1995, apartamentul în litigiu, iar în anul 1997 l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, de la stat.
La acea dată, în cartea funciară figura (din anul 1949) înscris ca proprietar F.C.E., iar nu vânzătorul.
Recurenta susţine că nu a ştiut la data încheierii contractului despre adevăratul titular al dreptului de proprietate.
Pentru a produce anumite efecte în dreptul civil contractual, această recunoaştere, ignoranţă, trebuie să fie legitimă.
În regimul de publicitate al cărţilor funciare, aplicabil în speţă, o diligenţă minimă a celui ce vrea să dobândească un imobil este aceea de a cerceta cuprinsul cărţii funciare. Neefectuarea acestei minime verificări din partea cumpărătorului îi înlătură prezumţia de bună-credinţă la încheierea contractului, prevăzută în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vechea redactare.
Atâta timp cât nici o dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele ce decurg pentru dreptul de proprietate al unui particular din vânzarea bunului său de către stat către un terţ de bună credinţă (Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, cauza 57001/2000, Străin şi alţii contra României, nr. 54) rămâne în competenţa judecătorului să determine concret, în fiecare cauză, dacă a subzistat sau nu buna-credinţă.
Astfel cum s-a relevat în precedent, ambele instanţe în cauză, ca şi această Curte, au constatat, pentru motivele expuse, că recurenta nu a fost de bună-credinţă.
Văzând că nici unul dintre motivele de recurs invocate nu este întemeiat, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A.V. împotriva deciziei nr. 1040 din 25 octombrie 2004 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7774/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7864/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
