ICCJ. Decizia nr. 8/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8
Dosar nr. 39544/1/2005
Dosar nr. 16960/2004
Şedinţa publică din 5 ianuarie 2006
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 13 februarie 2004, Tribunalul Argeş a admis cererea formulată de reclamanta T.C. în contradictoriu cu PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEŞTI şi a dispus repunerea acesteia în termenul de formulare a notificării prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a motivat că termenul prevăzut de acest text a fost de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii pentru ca, apoi să fie prelungit cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi, respectiv O.U.G. nr. 145/2001 şi că nerespectarea acestui termen este sancţionată de dispoziţiile alin. (5) al articolului, cu pierderea dreptului de a se mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a constatat astfel că termenul este unul de decădere, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (2) al art. 103 C. proc. civ., în sensul că în cauză se poate dovedi intervenirea unei cauze de împiedicare mai presus de voinţa părţii, de la încetarea căreia se poate solicita repunerea în termenul prevăzut de lege. S-a dat această interpretare având în vedere caracterul reparator al legii, venit să apere proprietatea privată, în scopul respectării art. 6 alin. (1) şi art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, s-a apreciat că în cauză există şi o împrejurare mai presus de voinţa părţii, respectiv vârsta înaintată a reclamantei şi bolile de care suferă, ce au pus-o în imposibilitate de a se informa corect asupra termenului de depunere a notificării, până la data formulării cererii, respectiv 26 noiembrie 2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEŞTI . Criticile au vizat faptul că în mod greşit s-a considerat că sunt îndeplinite cerinţele art. 103 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba despre un act de procedură sau cale de atac; că legea a fost greşit aplicată câtă vreme termenele de decădere nu sunt susceptibile de repunere în termen şi că greşit s-a considerat că vârsta înaintată a reclamantei şi starea sa de sănătate constituie împrejurări de natură a o fi împiedicat să se informeze cu privire la demersurile legale necesare a fi îndeplinite în cursul anului 2001, cu prelungirile ulterioare pentru a se putea bucura de beneficiul acestei legi.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin decizia nr. 1185 A din 4 iunie 2004 a admis apelul declarat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEŞTI prin Primar împotriva sentinţei nr. 43 din 13 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Argeş, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea reclamantei T.C., de repunere în termenul de formulare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere şi nu unul de prescripţie astfel că nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare şi nici de repunere în termen, decât dacă legea care prevede decăderea înţelege să prevadă şi repunerea în termen. Instanţa de apel a statuat că instituţia repunerii în termen , prevăzută de art. 103 C. proc. civ., nu este aplicabilă decât materiei pentru care în mod excepţional a fost prevăzută, respectiv actelor de procedură la care face referire codul de procedură civilă şi că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut posibilitatea repunerii în termen nu se pot extinde dispoziţiile Codului de procedură civilă în materia reglementată de această lege specială, acestea fiind de strică aplicabilitate.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta T.C. care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 este un termen de decădere care nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, natura juridică a acestui termen fiind aceea a unui termen de prescripţie special, prevăzut de o lege specială. Reclamanta a susţinut că dispoziţiile alin. (5) al art. 21 din lege prevăd ca sancţiune a nerespectării termenului de 6 luni (prelungit ulterior) pentru trimiterea notificării, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent şi, drept urmare, împlinirea termenului de depunere a notificării are ca efect stingerea numai a dreptului la acţiune în sens material, de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent şi nu stinge dreptul subiectiv de restituire conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-reclamanta a mai susţinut că, întrucât stingerea dreptului la acţiune este efectul prescripţiei extinctive natura juridică a termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aceea a unui termen de prescripţie, fiind aplicabilă instituţia repunerii în termen prevăzută de Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora.
Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen aşa cum a fost modificat prin art. unic din O.U.G. 109/2001 şi prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001) persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, urmând a se face câte o notificare pentru fiecare imobil iar alin. (4) şi alin. (5) ale aceluiaşi articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul iar nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În dreptul substanţial, conceptul de decădere evocă intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l exercite într-un anumit mod (în anumite condiţii) sub sancţiunea stingerii. Decăderea constituie o sancţiune care constă deci în pierderea dreptului de a exercita anumite acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privinţa cărora, prin anumite dispoziţii legale imperative, s-a stabilit, pentru titular, obligaţia de a le valorifica într-un anumit mod şi într-un anumit termen, iar acesta nu a îndeplinit obligaţia respectivă.
Deşi nu este reglementată ca atare în legislaţia civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea stabileşte un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condiţiile decăderii fiind: existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului înlăuntrul său, neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege şi inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Decăderea ca sancţiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripţia chiar dacă asemănările dintre cele două sancţiuni pot conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor termene prevăzute de lege. Elementul distinctiv esenţial dintre cele două sancţiuni procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripţiei şi decăderii. Astfel, în timp ce prescripţia mărgineşte în timp doar exerciţiul iniţial al acţiunii civile, stingând numai dreptul la acţiune (în sens material), decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv.
O deosebire importantă între prescripţie şi decădere vizează şi natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi sau facultăţi procedurale, fiind de remarcat că termenele de prescripţie sunt susceptibile de întrerupere şi suspendare în condiţiile limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate şi nici întrerupte.
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă că termenul în care reclamanta putea să formuleze notificarea este un termen de decădere, prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici chiar cu autorizarea instanţei.
Acest text de lege nu instituie un drept la acţiune pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui drept a cărei existenţă este recunoscută numai virtual.
Fiind stabilită natura juridică a termenului de 12 luni prevăzut de art. 21 din legea Legea nr. 10/2001, ca termen de decădere, rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispoziţiunile legale privind repunerea în termen, întrerupere sau suspendarea lui.
În speţă, reclamanta nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului său la măsuri reparatorii în termenul defipt de această lege specială, aşa încât prima instanţă trebuia să constate stins dreptul său şi inaplicabile dispoziţiunile legale privind repunerea în termen, astfel cum în mod corect a statuat, prin decizia atacată, instanţa de apel, care legal, a constatat totodată că dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente în materia reglementată de Legea nr. 10/2001.
Având în vedere temeiurile arătate recursul urmează a fi respins ca nefondat cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de T.C. împotriva deciziei nr. 1185 A din 4 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10195/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 772/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
