ICCJ. Decizia nr. 772/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 772
Dosar nr. 26940/1/2005
Nr. vechi 10478/2005
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2006
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 7711 din 19 noiembrie 2004 la Tribunalul Prahova, contestatoarea W.G. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 8612 din 21 octombrie 2004, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Ploieşti.
În motivarea contestaţiei a invocat împrejurarea că este unica moştenitoare a autorului său A.I., care la rândul său prin moştenire de la părinţi a dobândit imobilul situat în Ploieşti, în indiviziune cu sora sa B.E.
S-a mai precizat că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 1536 şi transcris sub nr. 2040 din 6 aprilie 1946 la Grefa Tribunalului Prahova, autorul său a devenit proprietarul exclusiv al apartamentului situat la etajul imobilului de la adresa indicată anterior, a beciului şi a unei camere de serviciu de la mansardă, aflate pe un teren în suprafaţă de 274 mp.
Totodată, contestatoarea a mai menţionat că datorită situaţiei socio-politice şi a presiunilor exercitate asupra părinţilor săi, aceştia au plecat în exil, fără a li se elibera nici măcar un paşaport, ci doar un certificat de călătorie, acesta fiind un document comun de călătorie, eliberat de Ministerul Afacerilor Interne la 22 mai 1950, fiind astfel obligaţi să părăsească ţara împreună cu fiica lor.
În aceste condiţii, bunurile imobile proprietatea autorilor contestatoarei se pretinde că au rămas abandonate, situaţie în care, prin sentinţa civilă nr. 5556 din 15 septembrie 1970, imobilul din litigiu a fost astfel calificat şi trecut în proprietatea statului, contestatoarea formulând cerere de restituire în natură sau pentru acordarea despăgubirilor băneşti după apariţia Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată sub nr. 7712 din 19 noiembrie 2004 contestatoarea Z.E. a solicitat şi ea anularea aceleiaşi dispoziţii nr. 8613 din 21 octombrie 2004, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Ploieşti şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneşti corespunzătoare.
Contestatoarea a învederat că este unica moştenitoare a mamei sale B.Z., iar prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 1536 şi transcris sub nr. 2040 din 6 aprilie 1946 la Grefa Tribunalului Prahova, născută A. şi uzitând de prenume ca M. sau M.L., a primit în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Ploieşti, compus din apartamentul de la parter, pivniţă, o cameră de serviciu la mansardă şi un drept indiviz de ½ din terenul în suprafaţă de 274 mp.
A mai precizat că, în anul 1967 împreună cu familia sa a primit aprobarea de a părăsi ţara condiţionat de lichidarea averii imobiliare, context în care a fost obligată să facă o „ofertă de donaţie” Statului Român, autentificată sub nr. 1179 din 3 martie 1967, ofertă acceptată de stat prin actul autentificat sub nr. 469 din 26 ianuarie 1968, ulterior imobilul fiind locuit cu chirie, iniţial de cadre P.C.R. şi apoi de familia T., care în calitate de chiriaş a şi cumpărat imobilul.
Contestatoarea a mai menţionat că, prin sentinţa civilă nr. 13150 din 11 noiembrie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, devenită irevocabilă prin decizia nr. 1392 din 8 august 2003 a Curţii de Apel Ploieşti s-a constatat nul actul de donaţie iar după apariţia Legii 10/2001 a formulat notificare respinsă prin dispoziţia nr. 8613 din 21 octombrie 2004 cu motivarea că „petenta nu a făcut dovada vocaţiei succesorale”.
Prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2004 instanţa a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea dosarului nr. 7712 din 19 noiembrie 2004 la dosarul nr. 7711/19 noiembrie 2004 avându-se în vedere că există o strânsă legătură între cele două cauze, prin aceea că cele două contestatoare sunt rude de gradul patru şi, în speţă este vorba despre acelaşi imobil, iar la baza emiterii dispoziţiilor nr. 8612 şi 8613/2004 a stat aceeaşi documentaţie.
Intimatul a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice motivând că art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995 stipulează că măsurile reparatorii se acordă dintr-un fond extrabugetar, constituit la nivelul Ministerului de Finanţe, iar pe de altă parte nici o dispoziţie a Legii 10/2001 sau a H.G. 498/2003 pentru aplicarea Normelor Metodologice nu prevede posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti din bugetul local. S-a mai susţinut că, potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice primeşte şi centralizează documentele doveditoare transmise de unitatea notificată, analiza urmând a fi făcută de către o Comisie interministerială formată din reprezentanţi ai Ministerului Administraţiei Publice şi Transporturilor, ai Ministerului Finanţelor Publice şi ai Ministerului Administraţiei Finanţelor Publice.
În cauză s-au întocmit expertize tehnice de specialitate, terenul fiind evaluat la 667.773.720 lei, iar construcţia raportat la cele două unităţi locative, conform actului de partaj voluntar, la 1.274.800.000 lei pentru unitatea locativă de la parter şi 1.276.300.000 lei pentru unitatea locativă de la etaj.
D.G.F.P. Prahova a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, motivat de faptul că numai unitatea notificată, în speţă Primăria Municipiului Ploieşti poate avea calitate procesuală pasivă, pentru Ministerul Finanţelor Publice această calitate revenind numai în cazul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 311 din 17 martie 2005 Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice ca neîntemeiată, a admis contestaţiile conexate, a anulat dispoziţiile nr. 8612/2004 şi 8613/2004 constatând dreptul contestatoarelor W.G. şi Z.E. de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploieşti, compus din teren şi construcţie, aşa cum a fost el identificat prin expertizele tehnice de specialitate, intimatele fiind obligate la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor contestatoarei, că aceştia în baza Legii 10/2001 au formulat notificare prin care au solicitat să se constate dreptul lor de proprietate asupra imobilului din Ploieşti, judeţ Prahova, imobil preluat abuziv de către stat prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, decret pe care literatura de specialitate l-a apreciat ca neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948, ceea ce duce la concluzia că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul său nu pot constitui un titlu valabil.
S-a mai reţinut că autorul contestatoarei W.G. este numitul A.I., care este una şi aceeaşi persoană cu A.E., acest din urmă nume fiind corespondentul numelui în limba ebraică.
Referitor la cealaltă contestatoare s-a reţinut că este moştenitoarea defunctei Z.B. iar prin dispoziţia contestată nu s-a contestat faptul că defuncta a fost proprietara imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de fond a reţinut-o ca neîntemeiată, cu motivarea că măsurile reparatorii au fost acordate cu titlu generic ele putând fi titluri de valoare nominală sau măsuri reparatorii băneşti, ministerul fiind cel care alocă fondurile necesare.
Prin apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova se arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive ca reprezentant al Statului Român, deoarece nu există temei de drept pentru ca o parte să fie menţinută în cauză doar pentru opozabilitate, singura posibilitate de a avea această calitate fiind dată de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu este identificată. Faptul că Ministerul Finanţelor emite titlurile de valoare nominală nu-i conferă calitatea de parte în litigiile de acest gen.
Se mai critică hotărârea instanţei de fond pentru că aceasta şi-a depăşit limitele investirii (soluţionarea contestaţiei în baza Legii 10/2001), făcând aprecieri despre neconstituţionalitatea Decretului nr. 111/1951, considerând că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil în privinţa contestatoarei W.G.
Referitor la contestaţia formulată de Z.E. se susţine că, chiar dacă s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii donaţiei, persoana îndreptăţită are beneficiul legii dacă depune copii legalizate după hotărârea definitivă şi irevocabilă până la data de 14 mai 2003, acesta fiind un termen de decădere.
Primăria Municipiului Ploieşti critică hotărârea instanţei de fond pentru admiterea greşită a contestaţiei formulată de W.G., fără a observa că preluarea imobilului de către stat nu a fost abuzivă în condiţiile în care acest lucru s-a realizat la 20 de ani după momentul plecării autorilor săi din ţară.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea Decretului nr. 111/1951 reţinută de instanţa de fond, se consideră că greşit s-a apreciat a fi contrar constituţiei, prin invocarea greşită a aplicabilităţii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, document numai cu caracter declarativ şi nu cu putere de lege.
Critica vizează şi reţinerea greşită a preluării abuzive a imobilului, care în realitate a fost abandonat, nefăcându-se dovada existenţei unei legături de cauzalitate cu abandonul proprietăţii.
În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulată de Z.E. se critică prin apel că în mod greşit s-a reţinut că are vocaţie succesorală, în condiţiile în care nu a dovedit acceptarea succesiunii autorului său.
Prin decizia civilă nr. 880 din 15 iunie 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de intimatele pârâte Primăria Municipiului Ploieşti şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova împotriva sentinţei civile nr. 311 din 17 martie 2005 a Tribunalului Prahova în contradictoriu cu intimatele contestatoare W.G. şi Z.E.
Instanţa de apel a reţinut ca nefondată critica apelantului-pârât Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Prahova potrivit căreia în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece pe de o parte în astfel de litigii, când se acordă măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001, statul este reprezentat prin acest minister, având calitate procesuală.
S-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, atunci când persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii optează pentru acordarea de titluri de valoare nominală plasate în procesul de privatizare, hotărârile judecătoreşti trebuie să fie opozabile şi Ministerului Finanţelor Publice, fiind instituţie abilitată în acest sens.
Corectă s-a reţinut şi motivarea instanţei în ceea ce priveşte aspectele legate de Decretul nr. 111/1951 care a reglementat situaţia bunurilor supuse confiscării sau confiscate fără moştenitor sau fără stăpân, în practică şi literatura de specialitate statuându-se că bunurile intrate în posesia statului în temeiul său sunt considerate ca fiind preluate fără un titlu valabil şi au regimul juridic corespunzător în contextul aplicării Legii nr. 10/2001.
Cu actele depuse la dosar, contestatoarea W.G. a făcut dovada că există o legătură de cauzalitate cu abandonul proprietăţii, respectiv a imobilului în litigii care a aparţinut autorului său.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în art. 2 alin. (1) lit. d) se referă la imobilele preluate de stat, deoarece au fost considerate ca abandonate, în accepţiunea legii bunul abandonat fiind cel părăsit, titularul bunului să fie necunoscut sau absent şi să fi trecut mai mult de un an de la data părăsirii bunului, fără ca între timp titularul să fi făcut vreun act de conservare.
Legea prevede că şi în situaţia în care proprietarul şi-a abandonat imobilul de bună voie se poate beneficia de restituirea acestuia în condiţiile Legii 10/2001. În speţă, în ceea ce-i priveşte pe autorii contestatoarei, faptul că există un certificat de călătorie numai pentru dus, atestă existenţa unei cauze forţate de părăsire a ţării, dat fiind şi contextul soci-politic al acelei perioade.
Preluarea bunului de către stat se producea în baza Decretului nr. 111/1951 şi prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, iar dacă aplicabilitatea art. 2 alin. (1) lit. d) din lege în ceea ce priveşte imobilele preluate pentru neplata impozitelor este condiţionată de existenţa unor motive neimputabile proprietarului, în schimb nu este prevăzută nici o condiţie în legătură cu bunurile imobile considerate a fi abandonate.
Se poate deduce că legea se aplică şi acelor imobile care îndeplinesc condiţiile de a fi abandonate, chiar dacă părăsirea lor de către proprietar [părăsire consumată în condiţiile art. 1 alin. (2)-(4) din Instrucţiuni], nu a avut cauze ţinând de o execuţie politică ori un substrat politic.
S-a tras concluzia că în situaţia în care un proprietar şi-a abandonat imobilul, iar acest abandon a durat cel puţin un an, el ori moştenitorii lui pot beneficia de restituirea imobilului în condiţiile legii, astfel că este lipsit de relevanţă faptul că preluarea imobilului s-a făcut după 20 de ani.
Este nefondată şi critica referitoare la cea de a doua contestatoare, în sensul că, hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat nulă donaţia efectuată de autorii acesteia în legătură cu imobilul a fost depusă peste termenul prevăzut de lege, respectiv 14 mai 2003, fiind un termen de decădere, pe de o parte pentru că termenul la care se referă legea este unul de recomandare, iar pe de altă parte pentru că există o constatare a nulităţii donaţiei printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, fiind îndeplinită această cerinţă a legii.
În privinţa apelului Primăriei Municipiului Ploieşti s-a reţinut nefondată critica potrivit căreia de la momentul plecării autorilor contestatoarei şi până la momentul preluării imobilului au trecut aproape 20 de ani, pentru considerentele expuse anterior s-a apreciat că nu echivalează cu o preluare abuzivă, deoarece legea specială nu face nici o precizare cu privire la perioada abandonului imobilului respectiv.
Practica şi literatura de specialitate s-a reţinut că a stabilit constant că preluările de către stat a imobilelor prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 au fost considerate abuzive, astfel că instanţa de fond nu a greşit când s-a referit la neconstituţionalitatea respectivului decret în raport cu Constituţia din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat şi care garanta proprietatea particulară.
Cu privire la criticile constând în aspectele legate de inexistenţa unei legături de cauzalitate cu abandonul proprietăţii, aceste aspecte au fost analizate raportat la apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În privinţa contestatoarei Z.E. corect s-a reţinut că a făcut dovada că este moştenitoarea lui Z.B. M., care a devenit proprietara imobilului în baza unui act de partaj voluntar, dovedindu-şi şi calitatea de moştenitoare în sensul dispoziţiilor Legii 10/2001, potrivit cărora cererea de restituire a imobilului are valoare de acceptare a succesiunii.
În acest sens în art. 4 din Legea 10/2001 se prevede că de dispoziţiile acestei legi beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, chiar în ipoteza în care succesibilii nu au acceptat moştenirea, fiind repuşi în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii 10/2001.
De altfel, contestatoarea a făcut dovada filiaţiei sale faţă de antecesoară şi a depus toate actele de proprietate ce atestă dreptul său de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Împotriva deciziei civile nr. 880 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti au declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi pârâta Primăria Municipiului Ploieşti.
În recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova se reiterează motivele din apel.
O primă critică se referă la soluţionarea greşită a excepţiei invocate privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, în condiţiile în care nu există temei de drept ca o parte să fie menţinută în cauză pentru opozabilitate.
A doua critică vizează fondul cauzei, referitor la faptul că greşit s-a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate cu abandonul proprietăţii referitor la contestatoarea W.G., aspect neconfirmat de actele existente la dosar.
În sens similar se susţine că instanţa de apel greşit a soluţionat contestaţia formulată de Z.E., ignorând prevederile art. 2 pct. 3 din Normele de Aplicare a Legii 10/2001 care sunt de strictă interpretare.
În acest sens recurentul susţine că în cauza donaţiilor efectuate pe cale dreptului comun se poate acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acţiunea în anulare (în constatarea nulităţii donaţiei) printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În acest caz persoana îndreptăţită are beneficiul legii dacă depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre până la 14 mai 2003.
Recurentul invederează că instanţa de apel a ignorat împrejurarea nedepunerii copiei legalizate a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea donaţiei până la data de 14 mai 2003, termenul fiind de decădere cu consecinţa de a nu se mai putea profita de beneficiul legii.
Pârâta Primăria Municipiului Ploieşti critică decizia instanţei de apel prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În acest sens, arată că greşit s-a reţinut că W.G. a făcut dovada că există o legătură de cauzalitate cu abandonul proprietăţii considerând irevelevant certificatul de călătorie numai pentru dus ce ar atesta existenţa unei cauze forţate de părăsire a ţării.
Într-o prezentare extensivă a analizei probelor ce nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a admis contestaţia lui W.G., fără a ţine seama că de la data plecării autorilor săi din ţară şi până la preluarea imobilului de către stat au trecut aproape 20 de ani, astfel că dacă ar fi operat preluarea abuzivă statul nu ar fi aşteptat o perioadă aşa de îndelungată.
Se susţine că motivarea instanţei este netemeinică în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea Decretului 111/1951 când se arată că este contrar Constituţiei din 1948 invocându-se Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document ce nu are putere de lege şi numai un caracter declarativ.
Se susţine că greşit s-au interpretat Normele de aplicare a Legii 10/2001 referitor la abandonul imobilelor în condiţiile în care acestea prevăd depunerea actelor doveditoare pentru existenţa unei legături de cauzalitate cu abandonul proprietăţii.
În ceea ce o priveşte pe contestatoarea Z.E. se susţine că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, considerând că simpla prezentare a unor acte civile şi a unei sentinţe civile pronunţată într-o altă cauză fac dovada calităţii de moştenitor.
Faţă de criticile formulate de recurente, raportat la actele şi lucrările dosarului, reţine ca fondat recursul pârâtului Ministerului Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Prahova se reţine fondată critica potrivit căreia greşit s-a menţinut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece pe de o parte, în astfel de litigii când se acordă măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite în baza Legii 10/2001 statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice având calitate procesuală.
Calitatea sa de pârât în cauză a fost determinată de cererea Primăriei Municipiului Ploieşti şi motivată de împrejurarea că bugetul local nu are fondurile necesare efectuării plăţilor, precum şi de faptul că în mod expres în Legea 10/2001 nu se prevede o astfel de plată din bugetele primăriilor.
Este adevărat că prin hotărârea criticată s-a menţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice. Ea a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, care reglementează printre altele şi sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură.
Pe cale de consecinţă legalitatea hotărârii trebuie să fie raportată la legislaţia în vigoare la data pronunţării ei.
Conform art. 9 din Legea 10/2001 despăgubirile prin echivalent pot consta în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către deţinător. Operaţiunea de opţiune a persoanei îndreptăţite este ulterioară, iar dacă opţiunea sa se referă la titluri de valoare nominală plasate în procesul de privatizare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 31 pct. 4 din Legea 10/2001, hotărârea judecătorească trebuie să fie opozabilă şi Ministerului Finanţelor Publice.
Faţă de aceste considerente, critica este întemeiată recurentul neavând calitate procesuală pasivă situaţie în care se impunea admiterea excepţiei invocate, şi care face de prisos analiza celorlalte critici vizând fondul cauzei.
În consecinţă, urmează a fi admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 880 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti care va fi modificată în parte, în sensul admiterii apelului D.G.F.P. Prahova împotriva sentinţei civile nr. 311 din 17 martie 2005 a Tribunalului Prahova.
Urmează a fi schimbată în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi să fie respinsă cererea formulată de Primarul Municipiului Ploieşti de introducere în proces a Ministerului Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei Primăria Municipiului Ploieşti, se reţine că este nefondat.
Contestatoare W.G., aşa cum a reţinut instanţa de apel, a făcut dovada că există legătură de cauzalitate cu abandonul proprietăţii.
S-a stabilit în practica şi literatura de specialitate că preluările de către stat a imobilelor prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 au fost considerate abuzive, situaţie în care nu este greşită motivarea instanţei atunci când face referire la neconstituţionalitatea lui, în raport cu Constituţia din anul 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat şi care garanta proprietatea privată.
Art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea 10/2001 se referă la imobilele preluate de către stat care au fost considerate abandonate, în accepţiunea legii bunurile abandonate fiind acelea care au fost părăsite, ca titularul lui să nu fie cunoscut sau să fie absent şi să fi trecut mai mult de un an de la data părăsirii lui fără ca între timp titularul să fi făcut vreun act de conservare.
Totuşi, legea prevede că şi în situaţia în care proprietarul şi-a abandonat imobilul de bună voie poate beneficia de restituirea lui.
Contestatoarea a dovedit că autorii săi au fost forţaţi să părăsească ţara în contextul socio-politic al acelei perioade prin prezentarea certificatului de călătorie numai pentru un dus, eliberat de Ministerul Afacerilor Interne.
Referitor la contestatoarea Z.E. corect instanţa de apel a reţinut că a făcut dovada că este moştenitoarea lui Z.B.M. ce a devenit proprietara imobilului în baza unui act de partaj voluntar cu fratele său. În acelaşi timp şi-a dovedit calitatea de moştenitoare, având în vedere că potrivit legii cererea de restituire a unui imobil formulată în baza Legii 10/2001 echivalează cu acceptarea succesiunii. În acest sens prin dispoziţiile art. 4 din lege, ce prevăd că beneficiază de dispoziţiile legii şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite chiar în ipoteza în care succesibilii nu au acceptat moştenirea fiind repuşi în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.
Contestatoarea şi-a dovedit filiaţia faţă de antecesoarea sa prin actele de stare civilă depuse la dosar cât şi dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul litigiului.
Faţă de considerentele de mai sus, recursul acestei pârâte este nefondat urmând a fi respins, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi ale sentinţei instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei civile nr. 880 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o modifică în parte în sensul că admite apelul D.G.F.P. Prahova împotriva sentinţei civile nr. 311 din 17 martie 2005, a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respinge cererea formulată de Primarul Municipiului Ploieşti de introducere în proces a acestuia.
Respinge ca nefondat recursul declarat de Primăria Municipiului Ploieşti împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7408/2005. Civil → |
|---|
