ICCJ. Decizia nr. 8171/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8171
Dosar nr. 3876/200.
Şedinţa publică din 20 octombrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu G.A., G.V., G.D.R. şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, revizuirea sentinţei civile nr. 4282 din 20 aprilie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
În motivare, revizuentul a arătat că, prin hotărârea mai sus menţionată, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis, în mod greşit, acţiunea în revendicare formulată de G.V., G.A. şi G.D.R. şi a fost obligat Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întreg imobilul situat în Bucureşti, deoarece la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, era format din subsol, parter şi un etaj, etajul al doilea fiind construit ulterior de către stat, în baza autorizaţiei de construire nr. 125 din 2 aprilie 1957.
S-a arătat, că în acest litigiu, reclamanţii cu rea-credinţă, iar pârâtul din culpă, nu au depus planul cadastral privind imobilul revendicat şi autorizaţia de construire nr. 125 din 2 aprilie 1957.
Prin întâmpinare, intimaţii au invocat excepţia tardivităţii cererii de revizuire, susţinând că înscrisurile depuse nu reprezintă acte noi, în sensul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind proprietarii întregului imobil, inclusiv ai etajului 2, în baza prevederilor art. 494 C. civ., ca urmare a accesiunii imobiliare.
La data de 10 octombrie 2002, M.T. şi A.L. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, invocând că proprietarii au tăinuit faptul că un etaj era construit de stat şi pe care îl ocupă în calitate de chiriaşi.
Prin încheierea din 10 octombrie 2002, instanţa a respins cererea de intervenţie ca lipsită de interes, reţinând că, intervenienţii nu au nici un drept asupra imobilului în litigiu, iar sentinţa a cărei revizuire se cere nu asigură acestora nici un folos practic.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9373 din 14 noiembrie 2002, a respins excepţia tardivităţii şi cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reţinând, pe de o parte, că atât reclamanţii cât şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, puteau să depună la dosar înscrisurile invocate de revizuent, iar pe de altă parte, aceste înscrisuri nu ar fi fost determinante, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 494 C. civ., proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei edificată de un terţ, ca urmare a accesiunii imobiliare.
Soluţia instanţei de fond a rămas definitivă prin Decizia nr. 579/A din 27 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 1075 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Considerând că hotărârile judecătoreşti menţionate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, totodată fiind şi vădit netemeinice, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recursul de faţă, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând casarea lor, admiterea cererii de revizuire şi pe fond, trimiterea cauzei, spre rejudecare.
Se susţine, în esenţă, că, după pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se cere, au fost descoperite înscrisuri doveditoare, care existau la data judecăţii, dar care nu au fost înfăţişate de partea adversă cu rea-credinţă.
Sub acest aspect, instanţele investite cu judecarea cererii de revizuire, în mod greşit au apreciat că, înscrisurile noi depuse, respectiv, planul cadastral, procesul verbal al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, extras din anul 1940 privind configuraţia imobilului în litigiu, autorizaţia de construcţie nr. 125 din 2 aprilie 1957, care atestă construirea de către stat a etajului 2, peste corpul de clădire, nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a fi considerate drept temei al admiterii revizuirii.
Totodată, instanţele au reţinut, în mod greşit, că pentru îndeplinirea condiţiei mai sus-menţionate, înscrisurile doveditoare nu ar fi fost determinante în cauză, având în vedere dispoziţiile art. 494 C. civ., potrivit căruia proprietarul fondului este şi proprietarul fondului aservit, consideraţii insuficiente în raport cu instituţia constructorului de bună-credinţă.
Pe de altă parte, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 47 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia, oricine are un interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte persoane.
Or, instanţa trebuia să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu, a cererii de intervenţie a numiţilor M.T. şi A.L., interesul acestora fiind justificat şi legitim, întrucât au calitate de chiriaşi în imobilul revendicat, încă din anul 1964.
Recursul în anulare nu este fondat.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se întemeiază pe descoperirea după pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, a unor înscrisuri doveditoare.
Această condiţie implică imposibilitatea prezentării înscrisurilor dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, sau reţinute de partea potrivnică.
În speţă, înscrisurile s-au aflat în posesia Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, astfel că atât reclamanţii cât şi pârâţii le puteau depune la dosar neexistând nici un impediment de natură a le prezenta instanţei.
Simpla împrejurare că înscrisurile au fost descoperite după pronunţarea hotărârii, fără a se face şi dovada imposibilităţii prezentării lor în faţa instanţei a cărei hotărâre se solicită a fi revizuită nu legitimează calea extraordinară de atac exercitată.
Nu este îndeplinită nici condiţia, ca înscrisurile descoperite şi invocate în revizuire să aibă un caracter determinant, întrucât reclamanţii–intimaţi sunt proprietarii imobilului în litigiu, potrivit art. 480 C. civ.
Sub un ultim aspect, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este posibilă numai părţilor din proces, care după pronunţarea hotărârii au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Or, cadrul procesual fixat de reclamanţii G.A., G.V. şi G.D.R., prin acţiunea introductivă de instanţă, a fost în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nefigurând şi numiţii M.T.O. şi A.L.
Faţă de considerentele expuse, va respinge ca nefondat recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 9373 din 14 noiembrie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a deciziei nr. 579 A din 27 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi deciziei nr. 1705 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 9373 din 14 noiembrie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, deciziei nr. 579/A din 27 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi deciziei nr. 1705 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4952/2005. Civil. Executare silita. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8147/2005. Civil. încheiere de şedinţă. Recurs → |
|---|
