ICCJ. Decizia nr. 8187/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8187
Dosar nr. 17117/200.
Şedinţa publică din 20 octombrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Prin Decizia civilă nr. 896 din 3 iunie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a dispus respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de reclamantul B.M.A. şi de pârâţii Direcţia sanitară veterinară a judeţului Hunedoara, Deva şi primarul împreună cu Consiliul local al comunei Densuş, împotriva sentinţei civile nr. 1213/2003 a Tribunalului Hunedoara, sentinţă conform căreia s-a admis cererea reclamantului, s-a anulat dispoziţia nr. 213/2002 a Primarului comunei Densuş şi s-a dispus restituirea terenurilor în suprafaţă de 14867 mp, de 255 mp şi respectiv de 1747 mp, urmând ca reclamantul să respecte dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar, în privinţa terenului în suprafaţă de 1215 mp, primarul comunei Densuş a fost obligat să-i atribuie prin compensare de teren de aceeaşi categorie şi valoare, conform raportului de expertiză topografică, varianta IV, ce face parte din hotărâre; s-a mai dispus respingerea acţiunii faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea deciziei sale, Curtea de apel a reţinut ca nepertinente criticile privind suprafaţa de teren nesolicitată, situaţie în care a analizat drepturile de proprietate ale autoarei reclamantului înscrise în Cartea funciară şi cele măsurate de expertul cauzei, drepturi raportate la cele solicitate, acţiunea nefiind limitată la suprafaţa tabulară.
În privinţa construcţiilor de pe terenul restituit, s-a avut în vedere că cea mai mare parte a acestora a aparţinut antecesoarei reclamantului şi a existat înscrierea lor în Cartea funciară, iar prin adresa nr. 849 din 6 septembrie 1954 se atestă că Gospodăria agricolă Densuş deţine imobilul, motiv pentru care îi pune proprietarului la dispoziţie chiria.
Se mai arată că sentinţa civilă nr. 877/91 a Judecătoriei Hunedoara evidenţiază anexele gospodăreşti în litigiu, iar raportul de expertiză constată că locuinţa pentru medic este liberă, iar construcţiile au un grad avansat de degradare.
Referitor la regimul juridic, instanţa de apel are în vedere că pentru terenul în litigiu nu s-a emis titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, oferta fiind făcută pe cu totul alte amplasamente, în extravilan, pentru a nu mai discuta, că în speţă, s-a apreciat că este vorba de o preluare abuzivă a imobilului (teren şi construcţii) de către stat, fără titlu, astfel cum prevede art. 2 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Apelul reclamantului s-a apreciat nefondat deoarece, atâta timp cât partea din construcţie o deţine în posesie, iar în cartea funciară nu este titularizată vreo altă persoană decât autoarea reclamantului, nu se justifică cererea privind emiterea unei decizii de predare a acestei porţiuni din imobil.
S-a considerat ca fiind corect definită calitatea terenului de restituit în compensarea suprafeţei ocupate de primărie.
Împotriva susnumitei decizii a instanţei de apel au fost declarate recursuri de către recurentul-reclamant B.M.A., dar şi de recurenta pârâtă Direcţia sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentară a judeţului Hunedoara din cadrul Autorităţii Naţionale.
Recurentul B.M.A., fără a-şi încadra motivele de recurs în drept, susţine critici legate de executarea hotărârii şi care se pot încadra în pct. 6 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Astfel recurentul arată, în privinţa terenului de 3317 mp de sub construcţii şi aferent acestora, că trebuia menţionat în dispozitivul hotărârii ca o garanţie că se va face corect eliberarea titlului de proprietate, cu eliminarea unor interpretări necorespunzătoare.
Totodată, acelaşi recurent menţionează cu privire la terenul, ocupat de primărie, în suprafaţă de 1.215 mp, că atribuirea să se facă respectând valoarea de circulaţie deoarece instanţa i-a dat o „tentă" de subevaluare.
Sub acest ultim aspect, evidenţiază că şi-a dat acordul de a primi teren în schimb, dar în anumite condiţii nerespectate şi pentru care doreşte să primească în echivalent suma stabilită în expertiză la 99.552.240 lei.
Deliberând asupra acestui recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge pentru simplu motiv că instanţele s-au pronunţat în limitele în care au fost sesizate şi au avut competenţa să soluţioneze litigiul în procedura urmată conform Legii nr. 10/2001, în baza căreia a decis.
De aceea, investite în acest cadru juridic, instanţele s-au pronunţat asupra terenurilor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar cel pretins, aflat în posesie, ca fiind de sub construcţii şi aferent acestora, urmează un alt regim juridic distinct, dat de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, lege care prevede o altă procedură finalizată cu emiterea titlului de proprietate.
De aceea instanţa nu a cuprins în dispozitivul său menţiunea pretinsă de recurent.
Cât priveşte cea de-a doua critică, însuşi recurentul precizează că şi-a dat acordul de a primi în schimb teren, dar între timp opiniază că pretinde contravaloarea, ca echivalent.
Or, instanţa a dispus ţinând cont de opţiunea recurentului exprimată irevocabil, aşa cum acesta însuşi recunoaşte.
Or, la împrejurările de fapt deplin stabilite s-a aplicat corect legea, aşa încât, în concordanţă cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., nu poate casa hotărârea atacată sub aspectul criticilor expuse în recursul analizat deja.
Aceeaşi decizie a instanţei de apel a mai fost criticată de recurenta Direcţia sanitar veterinară şi pentru siguranţa alimentelor a Judeţului Hunedoara care, invocând pct. 6 şi 9 din art. 304 C. proc. civ., arată că au fost ignorate dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/98 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dispoziţii pe care le coroborează cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevăd „în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate".
În acest context arată că pe o porţiune din terenul în litigiu s-a construit dispensarul veterinar înainte de anul 1989, nefiind întrunite cerinţele art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a nu mai discuta că pe acest teren există construcţii ocupate, evidenţiate de expert, anume locuinţa medicului, dispensarul veterinar şi alte anexe.
Totodată, prin acelaşi recurs, recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece nu a fost parte în procesul de concesionare şi cu toate că a indicat pe titular ca fiind Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, instanţa nu s-a pronunţat.
Deliberând asupra recursului mai sus menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge pe motivul că aplicând corect legea, s-a stabilit, corespunzător ei, regimul juridic al terenurilor, regim supus Legii nr. 10/2001 şi pentru care a dispus în cadrul dat de normele speciale ale acestei legi referitoare la preluarea abuzivă a acestor proprietăţi imobiliare.
În acest context s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în care se arată că în cazul în care pe terenurile preluate abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită are dreptul la restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, urmând să respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate.
În acest sens s-a ţinut cont şi de probe, ca expertize, în care s-a menţionat, de pildă, că locuinţa medicului este liberă, iar construcţiile din această porţiune de teren sunt într-o stare de degradare avansată, în aşa fel încât nu pot fi folosite.
De aceea, faţă de textul invocat, aplicabil în speţă, s-a ţinut cont şi de spaţiul ocupat de recurenta Direcţia sanitară, parte în contractul de concesiune, în funcţie de care persoana îndreptăţită se va subroga în drepturile concedentului.
Ca atare, raporturile procesuale de concesiune au fost statuate corect în sensul HG 446 din 19 iunie 1999, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei neputându-se legitima procesual în cauză, astfel cum ar fi pretins recurenta-pârâtă.
Şi acest recurs, pentru argumentele expuse, se priveşte ca nefondat.
Aşadar, ambele recursuri urmează a se respinge întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de pct. 6 şi 9 din art. 304 C. proc. civ., în situaţia în care au fost respectate normele procedurale în privinţa pronunţării în limita în care instanţa a fost competentă să soluţioneze cauza cu privire la acţiunea dedusă judecăţii şi întemeiată fiind pe Legea nr. 10/2001 şi în situaţia în care au fost aplicate corect normele speciale ale acestei legi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.M.A. şi de pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva deciziei civile nr. 896/A din 3 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5371/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8185/2005. Civil → |
|---|
