ICCJ. Decizia nr. 841/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 841.
Dosar nr. 7823/200.
Şedinţa publică din 25 octombrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Ordinul nr. 2323/2001 emis de Ministerul Justiţiei a fost imputată suma de 36.782.554 lei contestatoarei G.V., judecată la Tribunalul Prahova, reprezentând sumă nedatorată, încasată necuvenit pe perioada decembrie 2000-31 august 2001.
Contestatoarea a solicitat ca instanţa să-i constate dreptul de a beneficia de o indemnizaţie de creştere a copilului în cuantum de 85% din indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei deţinute, majorată conform OUG nr. 83/2000 şi să oblige pârâţii Tribunalul Prahova şi Ministerul Justiţiei să-i plătească diferenţa dintre indemnizaţia de maternitate cuvenită şi cea efectiv încasată pe perioada septembrie 2001–ianuarie 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 2184/2002 Tribunalul Braşov a admis contestaţia şi a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de o indemnizaţie de creştere a copilului de 85% din indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei deţinute, majorată conform OUG nr. 83/2000 şi a obligat Ministerul Justiţiei să-i plătească suma de 19.953.411 lei, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de creştere a copilului cuvenită şi cea efectiv încasată pe perioada septembrie 2001-ianuarie 2002.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Prahova, şi pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea faţă de această pârâtă.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că incidente în cauză sunt dispoziţiile OG nr. 83/2000, ordonanţă care nu face distincţie între magistraţii ce sunt în exerciţiul funcţiei şi cei aflaţi în concediu de maternitate.
Pe de altă parte s-a mai reţinut că, atâta vreme cât un magistrat nu este suspendat din funcţie, el este îndreptăţit să fie remunerat conform funcţiei deţinute.
Prin Decizia nr. 927/R din 3 decembrie 2002, Curtea de Apel Braşov a respins recursul declarat de Ministerul Justiţiei, menţinând hotărârea instanţei de fond.
Recursul în anulare se întemeiază pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. vizând „încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond", care constă în aceea că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 şi din Legea nr. 120/1997.
Procurorul General invocă legislaţia anterioară anului 1990 privind drepturile băneşti ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum şi norma din Decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului, perioadă în care mamei i se acordă o indemnizaţie de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătit din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.
Se referă că, atât „indemnizaţia" prevăzută de Decretul-lege nr. 31/1990, precum şi cea din art. 2-3 ale Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizaţii de asigurări sociale" în înţelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965, adică, pentru interpretarea unor texte de lege din cele două acte normative ulterioare, din 1990 şi respectiv 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani în urmă).
Se mai susţine că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr. 880/1965, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992".
Deşi Legea nr. 12/1997 a „adus unele calificări privind baza de calcul a indemnizaţiei, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, se susţine, în continuare că, ea şi-a păstrat caracterul de lege specială...astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1 aprilie 2001". Astfel, ar însemna că normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, din 1995, relevându-se totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. 880/1965 nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act normativ prin Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii".
În fine, se mai susţine că recalcularea indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 220/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi OG nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizaţii, după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.
Recursul în anulare este nefondat.
Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte privind ierarhia actelor normative, principiul constituţional al supremaţiei Constituţiei şi a legii, interpretarea raportului dintre lege şi alte acte normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura dispoziţiilor legale de ocrotire a mamei şi copilului, în raport cu obiectul şi scopul reglementării, dar şi a unor aspecte privind raportul juridic de muncă specific autorităţii judecătoreşti cu referire specială la titularul dreptului de a institui răspunderea materială.
Dreptul la indemnizaţia specială pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani este reglementat prin legea nr. 120/1995, care prevede:
-„concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină şi lehuzie oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)", beneficiind..." de o indemnizaţie reprezentând 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare".
Textul stabileşte natura dreptului şi limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizaţiei de 85% din „salariul de bază şi celelalte venituri salariale", fără, însă, a da o altă definiţie salariului de bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.
Dispoziţiile acestei legi nu conţin norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare, norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine ministeriale.
Dar, aşa cum se relevă şi în recursul în anulare, Legea nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că ea completează acest act normativ şi a considera, cum eronat se susţine, că indemnizaţia reglementată, ca un drept nou prin art. 2-3 din lege, este aceeaşi ca şi cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965.
Or, dispoziţia din art. 21 alin. (7) din H.C.M. 880/1965 nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare majorate", în caz de incapacitate temporară de muncă.
Întreaga construcţie din recursul în anulare se casează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizaţiei nu este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 şi nici în OG nr. 83/2000, iar, pe de altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din motivare.
Evident că nu poate primi o asemenea forţă legală o hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza şi în executarea unei alte legi speciale.
De aceea, ea nu poate constitui un criteriu de referinţă ori un mod de interpretare a noii legi, încadrându-se principiul ierarhiei legislative şi al supremaţiei legii.
Nu poate fi primit argumentul relativ la inadmisibilitatea corelării acestei indemnizaţii cu baza sa de calcul, privită, în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.
Într-adevăr, reclamanta pe durata acestui concediu nu-şi pierde calitatea de „magistrat, personal al autorităţii judecătoreşti", care-i conferă drepturile specifice, între care şi pe cel stabilit prin art. 2-3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază" la care se calculează indemnizaţia, fixat prin Legea nr. 80/1996, completată cu OUG nr. 83/2000, care include atât salariul propriu-zis, cât şi celelalte drepturi (sporuri şi indemnizaţii permanente).
Scopul şi obiectul indemnizaţiei privesc îngrijirea copilului, deci, au ca finalitate interesul mamei şi ocrotirea interesului superior al copilului în vârstă de până la doi ani, astfel că nu i se poate aplica mamei incidente o interpretare restrictivă contrară scopului reglementării.
În timp ce personalul aflat în exerciţiul funcţiei, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizaţiei lunare (care l-a înlocuit prin O.U.,G. nr. 83/2000) nici-o normă specială nu interzicea aplicarea dispoziţiei legale de majorare şi personalului aflat în funcţie, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are dreptul la o indemnizaţie calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi şi contrar principiului echităţii.
Aşadar, salariatul, privind pe cei prevăzuţi în OUG nr. 83/2000, aflat în concediu pentru îngrijirea copilului beneficiază, ca şi celălalt personal, de majorarea salariului de bază ori a indemnizaţiei lunare, iar, la acestea se recalculează indemnizaţia specială cuvenită pe perioada concediului, considerente pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 927/R din 3 decembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov şi a sentinţei civile nr. 2184/C din 18 iunie 2002 a Tribunalului Braşov, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 862/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8427/2005. Civil → |
|---|
