ICCJ. Decizia nr. 8498/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8498
Dosar nr. 2886/200.
Şedinţa publică din 27 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 472 din 8 aprilie 2004, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.N. , în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 dolari SUA, în echivalent la data plăţii, reprezentând despăgubiri, s-au respins ca nefondate celelalte pretenţii şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost achitat prin sentinţa penală nr. 242 din 9 iulie 1998 a Tribunalului Dâmboviţa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar din dispozitivul acestei hotărâri rezultă că reclamantul a fost arestat în perioada 30 septembrie 1996–30 octombrie 1996.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi deciziei nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curţii Constituţionale, obligatorie conform art. 25 alin. (39 din Legea nr. 47/1992, reclamantul are dreptul la repararea de către stat a pagubei, deoarece prin măsura arestării preventive, luată împotriva sa, a fost lipsit de libertate şi de o viaţă de familie şi socială normală pe timpul arestării.
De aceea, se stabilesc în beneficiul acestuia despăgubiri morale în sumă de 10.000 dolari SUA, în echivalent la data plăţii.
Cererea reclamantului, care priveşte obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru faptul că prin măsura indisponibilizării apartamentului şi a maşinii a fost prejudiciat, deoarece nu a putut înstrăina aceste bunuri, nu a fost dovedită. De altfel, după înlăturarea măsurii asiguratorii dispusă prin hotărâre judecătorească, reclamantul nu a înstrăinat bunurile indisponibilizate.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 45/c din 17 ianuarie 2005, a respins apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, reclamantul C.N. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, împotriva acestei hotărâri.
Instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că statul răspunde pentru erorile judiciare, în condiţiile stabilite de art. 504 alin. (1)–(2) C. proc. pen., iar prin Decizia nr. 45/1998 Curtea Constituţională a statuat că dreptul la despăgubiri există indiferent care ar fi ipoteza achitării sau scoaterii de sub urmărire penală.
Reclamantul a fost arestat preventiv, în perioada 30 septembrie 1996-30 octombrie 1996, iar ulterior, prin sentinţa penală nr. 242 din 9 iulie 1998, Tribunalul Constanţa a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Reţine instanţa de apel, că repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii, prestigiului, vieţii private şi libertăţii este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În prezenta cauză, martorii audiaţi au declarat că reclamantul a resimţit un disconfort profund datorită reţinerii nelegale, iar eroarea judiciară se conturează, deoarece reclamantul a fost arestat preventiv timp de 30 de zile, ulterior fiind achitat.
Se mai reţine, că pentru conturarea prejudiciului moral suferit de reclamant sunt semnificative elemente ca: atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale prin prezenţa în incinta instanţelor şi a parchetelor; exprimarea dispreţului public; sentimentul de frustrare, de dezumanizare şi afectare gravă a prestigiului profesional, iar la determinarea cuantumului despăgubirilor se are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului. Cum „stabilirea situaţiei anterioare în privinţa prejudiciului moral este aproape imposibilă, iar prin despăgubirile acordate se urmăreşte asigurarea uşurării suferinţelor reclamantului", suma acordată prin sentinţa apelată reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., susţine că, potrivit art. 504 C. proc. pen., pot fi reparate numai prejudiciile materiale suferite de persoana condamnată sau faţă de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept. De aceea, argumentele instanţei de apel sunt în neconcordanţă cu textul menţionat.
Se susţine, că „simpla afirmaţie a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc" şi că în cauză nu s-a administrat un probatoriu apt să demonstreze că suma acordată este potrivită, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa efectivă a victimei, dovadă care trebuia făcută, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurentul susţine că cererea pentru acordarea despăgubirilor materiale, în sumă de 11.500 dolari SUA este nefondată, arată în detaliu care sunt motivele pentru care şi instanţa de apel a reţinut că cererea nu este întemeiată şi cere ca reclamantul să facă dovada prejudiciului material suferit.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente:
Criticile privitoare la acordarea de daune morale, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispoziţiile acestui text nu sunt incidente în cauză, deoarece prevederile art. 504 C. proc. pen. au fost corect aplicate.
Potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul la recuperarea pagubei şi persoană care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegl. Modalităţile în care trebuie stabilită privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal sun prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Textul se referă la „paguba suferită", iar termenul general de pagubă înseamnă atât prejudiciul material cât şi cel moral.
De aceea, intimatul-reclamant, împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior a fost achitat, este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, aşa cum corect s-a reţinut prin sentinţa instanţei de fond, păstrată prin hotărârea atacată.
Prin urmare, susţinerea recurentului că prin art. 504 C. proc. pen. este consacrat doar dreptul la despăgubiri materiale nu este întemeiată.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la cuantumul despăgubirilor morale, acordate fără să fie administrat probatoriul necesar pentru stabilirea acestor despăgubiri.
Dauna morală, care există atunci când sunt atinse valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sentimentele, cinstea, demnitatea, onoarea, reputaţia, prestigiul profesional, nume şi alte asemenea valori similare, se stabileşte ţinându-se seama, conform art. 505 C. proc. pen., de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă.
Cuantumul sumei este stabilit în raport cu valorile de care victima a fost privată, iar instanţa trebuie să acorde acesteia suma globală necesară pentru a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile să înlocuiască aceste valori.
În cauză, prin privarea de libertate a intimatului-reclamant, anchetarea şi trimiterea lui în judecată, au fost atinse valori ce se referă la libertatea, onoarea, reputaţia, cinstea şi demnitatea acestuia.
Stabilirea daunei morale s-a făcut după criterii raportate la aceste valori şi nu prin aprecieri de ordin general, iar la instanţa de apel, pentru conturarea consecinţelor suferite de reclamant, a fost administrată proba cu martori.
În hotărârea atacată se fac referiri la declaraţiile martorilor, indemnizaţia stabilită reprezintă o compensare suficientă şi nu exagerată a daunei morale cauzate, iar temeiul acordării despăgubirilor este legitim.
Susţinerile recurentului privitoare la prejudiciul patrimonial nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., deoarece prin hotărârea atacată reclamantului nu i-au fost acordate daune materiale.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului-reclamant cheltuielile de judecată efectuate în recurs, constând în onorariul de avocat, plătit conform chitanţei nr. 1021923 din 14 octombrie 2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 45/c din 17 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Obligă recurentul la 200 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8427/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8103/2005. Civil → |
|---|
