ICCJ. Decizia nr. 862/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 862.
Dosar nr. 12879/200.
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Prahova la 17 iunie 2002, contestatorii C.A., P.M., V.E., T.M., R.I., R.O., P.C.D., C.E. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Păuleşti, judeţul Prahova, SC G. SRL Păuleşti şi Ş.I., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în conformitate cu dispoziţiile Legii 10/2001, retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de cca 20 000 mp şi a construcţiilor edificate pe acesta, situate în comuna Păuleşti, judeţul Prahova.
În motivarea contestaţiei, contestatorii au susţinut că autorii lor, G.T. şi T.M., au dobândit imobilul compus din teren şi casă de locuit, bucătărie, garaj şi două magazii, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4117/1925, imobile ce au fost arendate societăţii C. în baza contractului nr. 2650/1934.
Au mai arătat că imobilul a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948, motiv pentru care contestatorii au arătat că le-au notificat pe intimate, Consiliul Local Ploieşti, prin dispoziţia nr. 98/2002 dispunând restituirea casei de locuit şi a terenului aferent de 347 mp, nu şi a diferenţei de teren şi a celorlalte construcţii.
La termenul din 28 august 2002, contestatorii şi-au completat şi precizat cererea, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, prin care Consiliul Local Păuleşti a înstrăinat către SC G. SRL Păuleşti două dintre construcţiile revendicate şi terenul aferent de 1671 mp. S-au invocat ca temei juridic dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în subsidiar solicitându-se acordarea de despăgubiri.
Intimata SC G. SRL a invocat excepţia de necompetenţă materială în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi prescripţia dreptului la acţiune.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 673 din 3 iunie 2003, a admis excepţia prescripţiei la acţiune în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, reţinând că această cerere a fost formulată la 28 august 2002, deci cu depăşirea termenului legal de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 46 alin. (5) din actul normativ menţionat.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins ca nefondată contestaţia având ca obiect anularea dispoziţiei 98/2002 şi restituirea în natură a terenurilor şi construcţiilor situate în comuna Păuleşti sau contravaloarea acestora.
Cu privire la fondul contestaţiei s-a reţinut că pentru diferenţa de teren nerestituită prin dispoziţia nr. 98/2002, sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 10/2001, care fac trimitere la dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi care dau posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, contestatorii recunoscând că au formulat cerere în acest sens.
Referitor la celelalte construcţii pretinse de către contestatori s-a apreciat că nu s-a dovedit existenţa acestora.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel contestatorii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru nepronunţarea în contradictoriu cu toate părţile din proces, în dispozitivul hotărârii fiind trecută P.M., deşi urmare a decesului acesteia în cursul procesului, fuseseră introduşi în cauză moştenitorii V.A., S.E. şi C.L., conform încheierii din 28 august 2002.
Apelanţii au susţinut că în mod eronat le-au fost respinse obiecţiunile la expertiză, determinate de faptul că expertul a identificat doar construcţiile edificate de SC G., asupra cărora nu au fost emise pretenţii, şi nu şi celelalte construcţii existente pe teren.
S-a mai criticat sentinţa şi pentru greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 207 pronunţată la 7 octombrie 2003, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, reţinând că prin omiterea din dispozitiv a moştenitorilor defunctei P.M., decedată pe parcursul procesului, nu au fost încălcate drepturile părţilor, acestea putându-şi formula toate apărările şi putând solicita îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul hotărârii.
Cu privire la motivul de apel referitor la obiecţiunile formulate la expertiza construcţiei, s-a reţinut că acestea au fost încuviinţate de instanţă, iar expertul a identificat pe schiţa de plan toate construcţiile existente.
De asemenea s-a apreciat că s-a soluţionat corect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului nr. 2225/1999.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii C.A. , V.E., T.M., R.I., R.O., P.C.D., C.E., V.A., S.E. şi C.L., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenţii au susţinut că soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi apel au avut la bază un probatoriu incomplet, expertul identificând şi evaluând doar construcţiile edificate de pârâta SC G. SRL.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greşita constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între Consiliul Local Păuleşti şi SC G. SRL, în speţa dedusă judecăţii intervenind o suspendare a acestui termen, atâta timp cât primul pârât, prin fapta sa culpabilă, nu le-a făcut cunoscut reclamanţilor că bunurile revendicate nu mai sunt în posesia sa. Recurenţii au susţinut că termenul prevăzut de legiuitor a început să curgă la 28 august 2002, dată la care au fost informaţi cu privire la existenţa contractului de vânzare cumpărare.
Pe fondul pricinii, reclamanţii au criticat hotărârea pentru greşita reţine a faptului că terenul solicitat ar fi făcut obiectul Legii 18/1991, în condiţiile în care acesta nu s-a aflat nici la C.A.P. şi nici la I.A.S., ci a fost în permanenţă în administrarea Primăriei Păuleşti.
În dovedirea motivelor de recurs, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri.
La 17 ianuarie 2005, intimatele au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, raportat la criticile formulate prin motivele invocate, Curtea urmează să aprecieze că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin nota de probatorii depuse în faţa primei instanţe la termenul din 15 ianuarie 2003, recurenţii-reclamanţi au solicitat probe cu înscrisuri, interogatoriul intimaţilor, expertiză de identificare a terenului şi a construcţiilor, având ca obiect şi stabilirea despăgubirilor pentru terenul şi construcţiile vândute.
Toate probele au fost încuviinţate de instanţă, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul menţionat, fiind fixate, le cererea intimatei SC G. şi alte obiective: respectiv stabilirea vechimii construcţiilor şi a caracterului provizoriu sau definitiv al acestora.
În loc să răspundă acestor obiective expertul constructor a identificat şi evaluat construcţia edificată de SC G. SRL pe terenul cumpărat, construcţie asupra căreia reclamanţii nu ridicaseră pretenţii.
Deşi prima instanţă a încuviinţat obiecţiunile reclamanţilor şi a dispus completarea corespunzătoare a expertizei, în faţa refuzului constant al expertului de a se conforma dispoziţiilor instanţei, judecătorul fondului a trecut la judecarea pricinii.
Ca atare hotărârea primei instanţe, menţinută de instanţa de apel a fost pronunţată în baza unui probatoriu incomplet.
Era necesar să se stabilească în mod concret care sunt construcţiile care se află în prezent pe terenul în litigiu, dacă acestea au fost edificate anterior sau ulterior naţionalizării, având în vedere şi inventarul acestor construcţii (anexa 6 la recurs) întocmit cu ocazia preluării de către stat şi contractul de concesiune-arendare.
Se va reţine că prin motivele de apel reclamanţii au solicitat refacerea acestei expertize, în condiţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Şi cel de al treilea motiv de recurs va fi apreciat ca neîntemeiat în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii au făcut dovada că terenul a cărui restituire au solicitat, nu a avut niciodată destinaţie agricolă şi ca atare nu putea face obiectul Legii 18/1991.
Cererile formulate de reclamanţi în temeiul acestui act normativ au fost respinse, prin adeverinţa nr. 2935 din 15 octombrie 1949 a Primăriei comunei Păuleşti menţionându-se că s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4,41 ha, eliberându-se titlu de proprietate 31471/1974, suprafaţa de 1663 mp, nefăcând obiectul Legii 18/1991.
Împrejurarea că terenul în litigiu este un teren intravilan rezultă din planul de situaţie anexă la expertiza Neagu Nicu, precum şi din întâmpinarea pârâtei din recurs.
Critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare este nefondată.
Deşi dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la prescrierea dreptului la acţiune în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, în realitate acest termen este un termen de decădere, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Ca atare acest termen nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, recurenţii neputând solicita să fie repuşi în termenul de formulare a acţiunii, întrucât a operat decăderea deoarece acţiunea a fost formulată ulterior datei de 14 august 2002.
Cu ocazia rejudecării, urmează ca instanţa să aibă în vedere dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Faţă de considerentele menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia recurată cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 207 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 889/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 841/2005. Civil → |
|---|
