ICCJ. Decizia nr. 8638/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8638
Dosar nr. 8306/200.
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 18 decembrie 2003, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la 50.000.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi la 500.000.000 lei despăgubiri morale.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esenţă, că reclamantul a avut calitatea de coinculpat într-un proces penal în care a fost condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Cu toate acestea, Tribunalul Iaşi, în baza extrasului deciziei penale nr. 182/2003 a Curţii de Apel Iaşi a emis pe numele său mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 896/2003, reclamantul fiind încarcerat la 14 iulie 2003. din pedeapsa de 8 luni de închisoare reclamantul a executat 142 de zile.
Prin sentinţa civilă nr. 719 din 17 septembrie 2004 Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 95.070.500 lei daune morale şi la 4.300.000 lei daune materiale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că din cele 142 de zile de detenţie doar 27 au reprezentat privare nelegală de libertate. Suma de 3.521.000 lei pe zi a fost considerată rezonabilă şi de natură a compensa consecinţele psihice pe care reclamantul le-a suferit prin privarea de libertate.
Reclamantul nu a precizat şi nu a dovedit cuantumul veniturilor pe care le-ar fi obţinut ca urmare a prestării unei activităţi, şi de care a fost lipsit prin încarcerare.
Apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost admise de către Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, care, prin Decizia civilă nr. 130 din 18 martie 2005 a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
În considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut că reclamantul s-a aflat nelegal în detenţie pentru o perioadă de 27 de zile. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra stării de arest a inculpatului C.C., în privinţa căruia a extins efectele admiterii recursului declarat de coinculpatul C.D., nu poate fi ignorată împrejurarea că instanţa supremă a casat Decizia instanţei de apel doar în privinţa modalităţii de executare, astfel încât condamnarea la pedeapsa închisorii a fost menţinută.
Analiza prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie privită şi din perspectiva conduitei procesuale a acestuia adoptată pe parcursul procesului penal în care a avut calitatea de inculpat. Astfel, hotărârea dată în apel, prin care s-a dispus ca pedeapsa aplicată lui C.C. să fie executată în regim de detenţie, a rămas definitivă prin nerecurare în privinţa sa. În acest context, mandatul de executare a pedepsei închisorii, în baza căruia reclamantul a fost încarcerat, a fost emis în mod legal.
Or, conduita procesuală adoptată de reclamant, care a acceptat soluţia de condamnare la pedeapsa închisorii executată în regim de detenţie, nu poate conduce la concluzia că prin nepronunţarea instanţei supreme asupra stării sale de arest, acesta ar fi suferit un prejudiciu de natură a-i afecta demnitatea, onoarea şi care l-ar supune oprobriului public, întrucât şi în prezent reclamantul are calitatea de persoană condamnată.
Critica privitoare la daunele materiale nu a putut fi primită, întrucât instanţa de fond în mod judicios a stabilit şi individualizat prejudiciul material suferit de reclamant pe perioada detenţiei nelegale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen, toate părţile.
Prin recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, după prezentarea situaţiei de fapt şi de drept din celelalte etape procesuale, au fost formulate următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 „teza a III-a" C. proc. civ.:
Hotărârea este nelegală întrucât în mod greşit a considerat instanţa că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., acordând daune materiale care nici nu au fost probate.
În temeiul acestui text se pot acorda despăgubiri persoanei care a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită prin ordonanţa prin care procurorul a revocat măsura privativă de libertate ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
În speţă nu este îndeplinită această condiţie, ci este o eroare care a fost înlăturată printr-o contestaţie la executare.
Reclamantul nu a probat cuantumul despăgubirilor materiale solicitate.
În motivarea recursului declarat de reclamant se arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât motivarea în sensul că instanţa supremă a casat Decizia penală nr. 182 din 15 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi doar în privinţa modalităţii de executare, astfel încât condamnarea la pedeapsa închisorii a fost menţinută, este „ilogică şi lipsită de temei juridic".
La fel de „ilogică, greşită şi nejuridică" este motivarea reţinută în privinţa prejudiciului moral suferit de reclamant, prin prisma conduitei sale procesuale, deşi a apreciat că reclamantul s-a aflat nelegal în detenţie pentru o perioadă de 27 de zile. Or, în mod greşit s-a apreciat că faptul de a sta încarcerat nelegal nu constituie un motiv suficient pentru a se solicita daune morale.
În cauză nu se pune problema afectării demnităţii umane, derivată din statutul de condamnat, aşa cum a motivat instanţa de apel, ci izvorul daunelor morale trebuie căutat în suferinţele psihice pe care le presupune prin natura ei privarea de libertate.
Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia instanţei de apel sub un singur aspect, respectiv al faptului că din probele administrate nu a rezultat cuantumul vreunui prejudiciu material suferit de reclamant ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei.
În mod greşit s-a acordat forţă probantă absolută declaraţiei martorei C.V. care a afirmat, fără a proba cu un înscris, că l-a împrumutat pe reclamant cu 10.000.000 lei.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând Decizia atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs şi în raport de probele administrate înaintea instanţelor de fond, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, au considerat că hotărârea instanţei de control judiciar este nelegală întrucât reclamantul nu a dovedit cuantumul prejudiciului material suferit şi a fost avută în vedere depoziţia unei singure martore, suma împrumutată nefiind consemnată într-un înscris.
În lipsa unor dovezi privitoare la munca desfăşurată de reclamant, la determinarea cuantumului daunelor materiale s-a pornit de la prezumţia că nici o persoană nu este lipsită total de venituri, astfel încât în mod corect s-a avut în vedere venitul minim pe economie la data judecăţii.
Nu era necesar ca pentru dovada sumei împrumutate reclamantului să se întocmească un înscris.
Astfel, în încheierea întocmită pentru termenul din 7 mai 2004, la care s-au solicitat probele, s-a consemnat că reprezentantul Ministerului Public nu s-a opus la administrarea probei testimoniale cerută de reclamant, iar reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice a lăsat la aprecierea instanţei acest aspect, ceea ce echivalează, practic, cu neopunerea la audierea martorului.
În condiţiile art. 1191 alin. (3) C. civ., părţile pot conveni ca şi dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei să poată fi făcută cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună. Or, în privinţa sumei al cărei împrumut a fost relatat, părţile pot încheia o tranzacţie.
Drept urmare, în mod corect instanţele de fond au apreciat depoziţia martorei, neînlăturând-o în momentul deliberării.
Ca atare, legea materială a fost corect aplicată, critica neîntrunind cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, faptul că nu s-a pronunţat o hotărâre de achitare a lui C.C., nu înseamnă că acesta nu era îndrituit la repararea prejudiciului material pe care l-a suferit ca urmare a încarcerării sale nelegale, aşa cum pretinde Parchetul.
Într-adevăr, în condiţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Totuşi, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Este necontestat că reclamantul a executat 27 de zile de închisoare deşi prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării.
În aceste condiţii, eroarea judiciară săvârşită prin emiterea mandatului de executare trebuie să fie sancţionată.
Nu au fost găsite întemeiate nici motivele de recurs invocate de reclamant.
Daunele morale constau într-o atingere adusă acelor valori ale individului care îi definesc personalitatea, cum ar fi: existenţa fizică a persoanei, integritatea corporală şi sănătatea, sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune şi de dragoste, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul profesional etc.
Cauza prejudiciului moral pretins de către reclamant este privarea sa de libertate timp de 27 de zile, în temeiul unui mandat de executare a unei pedepse privative de libertate aplicate în apel, ca urmare a admiterii apelului procurorului. C.C. nu a declarat recurs împotriva acestei decizii, ci instanţa de recurs, prin Decizia penală nr. 4998/2003, a admis recursul declarat de celălalt inculpat şi în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. a extins efectele admiterii recursului şi asupra inculpatului C.C.
Statuând că pentru stabilirea dreptului la despăgubiri morale trebuie să se ţină seamă şi de atitudinea procesuală a inculpatului C.C., instanţa de apel a făcut o apreciere corectă.
De vreme ce nu a recurat Decizia de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare, inculpatul a acceptat această soluţie şi nu a suferit o pagubă de natură să-i afecteze demnitatea, onoarea, prestigiul social, pentru că şi în urma soluţiei instanţei de recurs el are calitatea de condamnat. Pentru încarcerarea nelegală i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri materiale.
Aşadar, şi din perspectiva criticilor reclamantului, Decizia instanţei de apel a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii, ceea ce face ca motivul de recurs să nu întrunească cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.C. şi pârâţii Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice D.G.F.P.J. Iaşi şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, împotriva deciziei nr. 130 din 18 martie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9108/2005. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8606/2005. Civil → |
|---|
