ICCJ. Decizia nr. 868/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 868.
Dosar nr. 2825/200.
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 16/II din 15 ianuarie 2002 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată SC H. SA Curtea de Argeş, numita D.G. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 7000 mp situat în Curtea de Argeş, bun care a fost proprietatea bunicilor paterni ai solicitantului, în prezent decedaţi, V.G.D. şi V.G.I. Prin notificarea menţionată, D.G. arată că revine la notificarea anterioară nr. 665/2 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură doar a suprafeţei de 1200 mp teren, întrucât suprafaţa reală este de 7000 mp.
La data de 6 ianuarie 2004 reclamantele D.G. şi V.M. au chemat în judecată pe pârâta H. SA, sucursala Curtea de Argeş, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la despăgubiri în cuantum de 500.000 lei/zi de întârziere pentru neexecutarea obligaţiei prevăzută de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi obligarea pârâtei de a le restitui în natură terenul în suprafaţă de 7000 mp situat în Curtea de Argeş.
Prin întâmpinarea din 16 martie 2004 pârâta H. SA, sucursala H. Curtea de Argeş, şi-a formulat, pe cale de excepţie, următoarele apărări: pârâta nu are calitate procesuală pasivă întrucât sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică a societăţii comerciale (art. 42 din Legea nr. 31/1990); reclamanta V.M. nu are calitate procesuală activă deoarece notificarea a fost formulată numai de cealaltă reclamantă; având în vedere obiectul primului capăt de cerere care constă în „obligaţia de a face", competentă este Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în raza căreia se află sediul societăţii cu personalitate juridică.
La termenul din 27 aprilie 2004 instanţa a admis cererea reclamanţilor de a fi introdusă în cauză, în calitate de pârâţi, a Primăriei Oraşului Curtea de Argeş şi a Primarului Oraşului Curtea de Argeş.
Prin întâmpinarea din 24 mai 2004 pârâtul Primarul Oraşului Curtea de Argeş s-a apărat că terenul ce face obiectul notificării nu este deţinut de Primăria Curtea de Argeş, astfel că în mod greşit pârâta SC H. SA a înaintat către primărie notificarea reclamantei D.G.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 124 din 15 iunie 2004, a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi a dispus formarea unui alt număr de dosar (616/2004 ) şi a respins în rest acţiunea reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut şi motivat că notificarea trimisă pârâtei SC H. SA, sucursala Curtea de Argeş, nu a fost soluţionată printr-o decizie sau dispoziţie motivată, astfel că cererea prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului, a fost apreciată de tribunal ca prematură. Apărarea invocată de pârâtă pe cale de excepţie în sensul că nu are calitate procesuală pasivă, fiind o sucursală fără personalitate juridică, a fost respinsă de tribunal ca nefondată cu motivarea că este „vorba de capacitatea procesuală, iar nu de calitatea procesuală".
Soluţia tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin Decizia nr. 7/A din 12 ianuarie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamantelor.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamantele D.G. şi V.M. care au susţinut că instanţele au aplicat greşit prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 respingând ca prematură acţiunea privind restituirea terenului în suprafaţă de 7000 mp şi că trebuiau să oblige persoana deţinătoare de a se pronunţa asupra notificării printr-o decizie motivată sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii. S-a reproşat instanţei de apel că în mod greşit a respins solicitarea de a se efectua o expertiză pentru identificarea terenului.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
În prezentul litigiu, iniţiat în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 7000 mp, situat în localitatea Curtea de Argeş, şi au susţinut că terenul este stăpânit şi folosit de pârâta H. SA, sucursala H. Curtea de Argeş.
Contrar celor reţinute de instanţe, se constată că reclamanta D.G. a întreprins în forma recomandată de lege demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că a notificat la datele de 12 noiembrie 2001 şi 15 ianuarie 2002 pe deţinătoarea de fapt a nemişcătorului revendicat, deţinătoare care nu a răspuns la notificări pe motiv că ar fi o sucursală fără personalitate juridică, dar care, nici nu a sesizat ori îndreptat notificările societăţii ce avea o atare personalitate ca şi puterea de a decide asupra bunului solicitat.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţită o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din prevederile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilului ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursului de faţă pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei notificate, generată de o conduită culpabilă acesteia, care, fie din neglijenţă, fie din rea credinţă, a refuzat să răspundă la notificările făcute de persoana îndreptăţită. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz, să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru ca persoana deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Cum reclamanta D.G. a adresat notificări persoanei deţinătoare şi cum aceasta nu a răspuns solicitării în forma arătată mai sus, în termenul prevăzut de lege, în mod greşit instanţele au apreciat că acţiunea este prematură, întrucât conduita culpabilă a persoanei notificate, care nu s-a conformat legii (nu a îndreptat notificările societăţii cu personalitate juridică, care, la rându-i, să emită o decizie sau dispoziţie motivată de acceptare sau de refuz a cererii de restituire), nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanelor solicitante.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamatelor se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate cele două hotărâri cu consecinţa judecăţii la instanţa competentă.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea determinată de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005), Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Deşi legiuitorul nu a folosit noţiunea de unitate „proprietară" ci aceea de unitate „deţinătoare", calitate procesuală pasivă în sensul legii o are unitatea ori entitatea învestită cu soluţionarea notificării care are personalitate juridică şi care astfel are puterea de a dispune, prin organele sale de conducere, cu privire la bunul pe care îl are în proprietate sau în administrare.
Cum, în speţă, unitatea deţinătoare îşi are sediul în Bucureşti, potrivit textului citat, competenţa de soluţionare a acţiunii revine Tribunalului Bucureşti, căruia, urmare a casării celor două hotărâri şi a reluării judecăţii, i se va înainta dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.G. şi V.M. împotriva deciziei civile nr. 7/A din 12 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 124 din 15 iunie 2004 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, şi trimite cauza pentru competentă rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 867/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8688/2005. Civil → |
|---|
