ICCJ. Decizia nr. 8764/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8764
Dosar nr. 8725/200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 400 din 22 august 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată Primăriei municipiului Reşiţa, judeţul Caraş Severin, A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. cu sediul în Bucureşti a solicitat restituirea imobilului ce aparţinea sistemului cooperaţiei meşteşugăreşti, situat în localitatea Reşiţa, în care funcţiona Cooperativa D. şi avea următoarele secţii: Instalaţii apă, canal şi electrice; Zugravi; Dentară.
În motivarea notificării s-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv, fără plată, de către Statul Român în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1594 din 4 noiembrie 1959 prin transformarea unor cooperative meşteşugăreşti în unităţi productive de stat. Actul normativ nu a fost publicat în Buletinul Oficial la data adoptării lui, având menţiunea „Secret", fiind comunicat doar părţilor interesate care urmau să-l pună, imperativ, în aplicare. Conform Anexei nr. 1, poz. B. 22 din HCM nr. 1594/1959 organul autorităţii de stat care a preluat imobilul a fost Sfatul Popular Reşiţa, regiunea Timişoara.
Prin dispoziţia nr. 3777 din 13 septembrie 2004 Primarul Municipiului Reşiţa, judeţul Caraş Severin, a respins solicitarea A.N.C.M-U.C.E.C.O.M. Bucureşti pe motiv că petenta nu face dovada preluării abuzive a imobilului şi nu probează calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001.
La data de 20 octombrie 2004 A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. Bucureşti a contestat în justiţie dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Reşiţa, solicitând anularea actului şi „restituirea în natură sau echivalent valoric" a imobilului preluat de fostul Sfat Popular Reşiţa urmare a transformării cooperativei meşteşugăreşti D. din Reşiţa în întreprindere a industriei locale de stat.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3096 din 7 decembrie 2004, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a anulat dispoziţia „parţial în măsura nerecunoaşterii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la reparaţii în sensul Legii nr. 10/2001". Prin aceeaşi sentinţă s-a „respins contestaţia în partea privind soluţia adoptată prin aceasta".
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut „că reclamanta are dreptate când se consideră succesoare a fostei U.C.E.C.O.M. din 1951, prin reorganizare convenţională decisă chiar de către persoana juridică a cărei continuatoare este reclamanta, printr-un Congres desfăşurat în anul 2000" dar „nu mai puţin, reclamanta nu a precizat că antecesoarea sa a fost proprietar tabular al imobilelor pentru care solicită reparaţie, astfel încât Decizia pârâtei de respingere a solicitării reclamantei este, sub acest aspect, corectă în lumina dispoziţiilor legislaţiei funciare aplicabile în Transilvania şi Bucovina de Nord".
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 935/A din 19 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă. Prin aceeaşi decizie, s-a admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reşiţa, judeţul Caraş Severin, a fost schimbată în tot sentinţa şi s-a respins acţiunea împotriva dispoziţiei emisă de pârât.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că raportat la elementele de probaţiune prezentate de reclamantă, nu s-a putut dovedi „deţinerea proprietăţii" de către aceasta ori antecesoarea ei şi chiar mai mult, reclamanta nu a fost în măsură să prezinte nici elementele de identificare ale imobilului, prin numărul de carte funciară şi număr topografic, deşi ambele instanţe au manifestat rol activ, în sensul că au cerut reclamantei să prezinte aceste elemente de identificare, precum şi extrasul de carte funciară. „Cum reclamanta a refuzat să prezinte aceste acte doveditoare, Curtea va constata că aceasta nu poate avea calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 întrucât această calitate nu derivă doar din succesiune, aşa cum eronat a reţinut prima instanţă ci şi din prezentarea dovezilor care trebuie să ateste existenţa dreptului de proprietate al antecesorului, sarcină pe care reclamanta nu a îndeplinit-o, deşi normele prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv Legea nr. 7/1996, ambele privind cadastrul şi publicitatea imobiliară i-ar fi uşurat mult această obligaţie".
Împotriva deciziei pronunţată în apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. Bucureşti care a invocat, în esenţă, următoarele motive de casare: instanţa de apel nu a avut în vedere că predarea întregului patrimoniu al cooperativei s-a făcut în baza Instrucţiunilor nr. 73524/1959, date în aplicarea HCM nr. 1594/1959, şi că în cazul Cooperativei D. din Reşiţa toate documentele prevăzute de Instrucţiuni au rămas la întreprinderea fostului Sfat Popular Reşiţa; numai pârâtul emitent al dispoziţiei deţine documentele referitoare la transformarea cooperativei în întreprindere a Sfatului Popular Reşiţa; nu s-au avut în vedere prevederile art. 23 lit. a) din Legea nr. 6/1957 privind organizarea şi funcţionarea fostelor Sfaturi populare în sensul că pârâtul deţine deciziile Comitetului executiv al Sfatului Popular Reşiţa, care era obligat să le emită în vederea aplicării HCM nr. 1594/1959, decizii din care rezultă ce bunuri a preluat efectiv pârâtul de la cooperativa D. şi cui i le-a predat; numai Primăria municipiului Reşiţa, în calitate de continuatoare a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular deţine aceste documente, care emană tocmai de la această autoritate, situaţie în care, pentru dezlegarea pricinii, era imperios necesar ca pârâtul să fie obligat a le pune la dispoziţia instanţei; recurenta-reclamantă întruneşte condiţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 de a fi persoană juridică îndreptăţită întrucât şi-a continuat activitatea neîntrerupt până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să-i ateste continuitatea.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1594 din 4 noiembrie 1959, invocându-se o cerere a cooperatorilor exprimată în adunările generale ale cooperativelor meşteşugăreşti, s-a decis transformarea acestor cooperative, în total sau în parte, în întreprinderi ori unităţi ale întreprinderilor de stat de interes general sau local.
În conformitate cu art. 1 alin. (2) din aceeaşi Hotărâre, începând cu data de 1 noiembrie 1959 „se trece în proprietatea Statului patrimoniul aferent cooperativelor şi secţiilor ce se transformă în întreprinderi sau unităţi ale întreprinderilor de stat, în condiţiunile prevăzute în instrucţiunile ce se vor emite conform alin. (g) din prezentul articol".
Hotărârea Consiliului de Miniştri a fost însoţită de un „Tabel cuprinzând cooperativele şi secţiile ce se transformă în unităţi de stat." La capitolul B pct. 22 din tabel a fost înscrisă cooperativa D. din Reşiţa, cu secţiile instalaţii apă, canal şi electrice, zugravi şi dentară, iar la capitolul „organul care primeşte activitatea şi patrimoniul", la acelaşi pct. 22, a fost indicat Sfatul Popular Reşiţa.
Recurenta-reclamantă s-a apărat şi a susţinut în tot cursul litigiului că în baza menţionatei Hotărâri şi în temeiul Instrucţiunilor nr. 73524/1959 emise conform hotărârii, a avut loc predarea întregului patrimoniu al cooperativei D. din Reşiţa, pe bază de protocol, potrivit unui bilanţ contabil încheiat la data transferului de proprietate, în care s-au specificat, printre altele, imobile cu destinaţie administrativă sau de producţie, magazinele, depozitele etc. ce au fost predate, iar în conformitate cu legea atunci în vigoare privind organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare s-au emis decizii ale fostului comitet executiv în care s-au stipulat ce bunuri au fost preluate, efectiv, de la respectiva cooperativă şi cui au fost predate bunurile preluate.
A mai susţinut reclamanta-recurentă că toate aceste înscrisuri se află în posesia pârâtului, care ar reprezenta persoana juridică continuatoare a aceleia care, în anul 1959, a preluat bunurile ce se găseau în patrimoniul cooperativei D. iar prin motivele de casare recurenta a reproşat instanţelor că nu l-au obligat pe pârât să depună aceste acte doveditoare în care se putea individualiza şi identifica imobilul revendicat.
Codul de procedură civilă reglementează, în art. 172-176, şi situaţia în care înscrisul invocat ca mijloc de probă de către una dintre părţi nu se află în posesia acesteia. Legiuitorul reglementează situaţiile în care înscrisul se află: a) în posesia părţii adverse; b) în posesia unui terţ; c) ipoteza în care înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi.
Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 56 din OUG nr. 138/2000, dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui, în termenul fixat în acest scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de art. 173.
Legea reglementează, în textul citat, două situaţii distincte. Prima, care interesează în speţă, este aceea a deţinerii înscrisului de către o autoritate. Textul conţine o precizare cu totul generală cu privire la subiectul obligaţiei de transmitere a înscrisului. Practica judiciară a făcut, însă, o aplicaţiune mai largă a acestei dispoziţiuni procedurale, anume aceea că ea se referă la toate persoanele juridice, soluţie spre care s-a înclinat şi doctrina.
În cazul dedus judecăţii se constată că reclamanta pretinde că înscrisurile doveditoare a preluării imobilului sunt în posesia Primăriei municipiului Reşiţa care reprezintă, în sensul textului citat, atât o autoritate publică deţinătoare a respectivelor mijloace de probă, cât şi adversarul din proces al reclamantei, mai mult chiar a susţinut că „aceste acte au emanat tocmai de la această autoritate".
Din această perspectivă, contrar celor reţinute de instanţe, acestea nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au verificat susţinerile şi apărările constante ale reclamantei şi anume nu au cerut pârâtului din proces să se pronunţe asupra existenţei şi deţinerii acestor înscrisuri, iar în caz afirmativ, să le înfăţişeze în instanţă, verificare care se putea realiza cu mai multă uşurinţă prin intermediul unei expertize contabile, având în vedere, pe de o parte, faptul că este necesară cercetarea unor arhive, iar pe de altă parte, perioada de timp relativ mare ce s-a scurs de la data când se pretinde că înscrisurile s-au întocmit.
Pe cale de consecinţă, pentru lămurirea completă a raporturilor dintre părţi prin administrarea acestor dovezi, se impune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii de către prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta A.N.C.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 953/A din 19 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia, precum şi sentinţa nr. 3096 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Caraş Severin, secţia civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8822/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 872/2005. Civil → |
|---|
