ICCJ. Decizia nr. 8829/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8829
Dosar nr. 11607/200.
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 august 2001 reclamantele S.L.L., G.A.R. şi A.R.I. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC G.C. SA pentru a se constata nulitatea (invaliditatea) titlului de preluare de către stat a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 788 mp şi construcţii, 3 corpuri de casă; să se constate că reclamantele sunt proprietare ale acestui imobil; să fie obligaţi pârâţii să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie iar, în subsidiar, să fie obligaţi la plata de despăgubiri băneşti sau în echivalent a valorii de circulaţie a imobilului menţionat.
În motivarea acţiunii, reclamantele au susţinut că imobilul revendicat a aparţinut autorilor lor, H.A., H.A.V. şi H.A.J., astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. 15981 din 20 august 1940 al Comisiei pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare şi autorizaţia de construcţie nr. 398 din 8 iulie 1926, fiind preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950, poziţia 3549, preluare făcută în mod eronat numai pe numele , H.A.
Reclamantele au învederat că au justificat calitatea procesuală cu certificatele de moştenitor anexate acţiunii.
Au mai arătat că o acţiune în revendicare anterioară îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, le-a fost respinsă pe cale de excepţie, a lipsei calităţii procesuale active şi, că ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, au solicitat Municipiului restituirea în natură a imobilului, care, cu adresa nr. 3416 din 2 august 2001, le-a comunicat că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, acesta figurând în proprietatea SC G.C. SA, în baza HG nr. 834/1991.
Reclamantele au susţinut că nici unul dintre pârâţi nu poate invoca în apărare buna-credinţă, în condiţiile în care, încă din anul 1990 şi-au manifestat calitatea de proprietari şi că societatea pârâtă, fostă unitate economică de stat, înfiinţată prin Decizia nr. 1102/1990 nu putea să dobândească în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor Constituţiei de la 1948.
În drept, au fost invocate prevederile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 480, art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 676 din 10 iulie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi a chematei în garanţie precum şi a prematurităţii cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiate.
A fost respinsă acţiunea principală şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA.
În considerentele sentinţei s-a reţinut în esenţă că imobilul revendicat de reclamante a trecut în proprietatea statului cu titlu, că acesta se află în posesia legitimă a pârâtei SC G.C. SA, societate cu capital privat care a dobândit dreptul de proprietate în baza unor acte legale de transmitere, astfel încât nu poate fi obligată la restituirea către persoanele îndreptăţite (a reparaţiei în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, cererea principală nu este întemeiată.
Neîntemeiată este şi cererea subsidiară, privind acordarea de despăgubiri băneşti, întrucât aceasta ar fi trebuit adresată pârâtei deţinătoare a imobilului, soluţionarea acesteia fiind necesar să urmeze calea prevăzută de art. 24 şi urm. din Legea nr. 10/2001, procedură obligatorie şi care nu a fost respectată de reclamante.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cale de atac soluţionată prin Decizia civilă nr. 312 A din 5 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A fost respins ca nefondat apelul, reţinându-se că, deşi preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără un titlu valabil, această împrejurare este lipsită de eficienţă juridică, faţă de modalitatea prin care pârâta deţinătoare a devenit titulara dreptului de proprietate asupra acestuia şi anume din aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/2002 deci în virtutea unui act normativ, împrejurare de natură a înlătura orice eventuală îndoială asupra caracterului licit a operaţiunii de organizare şi, consecutiv asupra bunei sale credinţe în dobândirea bunului.
Solicitarea subsidiară referitoare la acordarea de despăgubiri nu poate fi înaintată direct instanţei de judecată, pentru raţiuni decurgând din dispoziţiile legale reţinute (art. 24 şi urm. din Legea nr. 10/2001), constând în reglementarea unor procedee administrative speciale şi la care deşi reclamantele au făcut referire, nu au invocat-o.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru motivele:
1 – hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, sens în care au susţinut că, deşi întemeiat se susţine încălcarea legii fundamentale şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod greşit s-a apreciat că preluarea imobilului revendicat fără titlu, nu poate conduce la admiterea apelului.
2 – hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Au susţinut că din actele dosarului rezultă că încă din anul 1990 au încercat redobândirea proprietăţii asupra acestui imobil, situaţie cunoscută şi de pârâta deţinătoare chemată în judecată în anul 1995. Deşi a cunoscut situaţia juridică a imobilului, aceasta, cu rea-credinţă, abia în anul 2000 a îndeplinit formalităţile de cumpărare, achiziţionarea acţiunilor în cadrul procesului de privatizare, obiectul vânzării constituindu-l doar construcţiile şi nu terenul, neexistând astfel nici un impediment legal la restituirea acestuia.
Prin urmare, chiar dacă s-ar conchide că pârâta ar fi fost de bună-credinţă, aceasta nu putea dobândi mai multe drepturi decât însuşi cumpărătorul putea transmite, iar vânzătorul nu putea transmite un drept valabil de proprietate, deoarece titlul său era inexistent.
Instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, deşi a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu.
În subsidiar, au solicitat, în temeiul prevederilor art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâţilor şi a chematei în garanţie la plata sumei de 26.548.000.000 lei cu titlu de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilului calculată la valoarea sa de circulaţie sau a sumei de 4.168.400.000 lei, astfel cum a fost evaluat prin expertize efectuate în cauză.
Examinând hotărârea atacată, faţă de motivele de recurs şi de prevederile legale invocate, recursul va fi respins, dar pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu, proprietatea antecesorilor reclamantelor, a fost naţionalizat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, greşit aplicate proprietarilor, care nu se încadrau în categoria exploatatorilor de locuinţe, aspect corect reţinut de instanţa de apel, şi cu nesocotirea prevederilor Constituţiei din 1948, care recunoşteau şi garantau proprietatea particulară [art. 8 alin. (1)] dar şi ale Codului civil şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în raport de care „nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa".
Prin urmare, temeinic s-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocate de reclamanţi, preluarea imobilului s-a realizat fără un titlul valabil.
După naţionalizare, imobilul a trecut în administrarea I.A.C., fiind transferat către G.Ş. nr. 2 din cadrul C.C.M. Bucureşti.
Pârâta deţinătoare a fost înfiinţată prin Decizia nr. 1182 din 10 decembrie 1990 a Primăriei municipiului Bucureşti, în temeiul prevederilor Legii nr. 58/1990 şi Legii nr. 15/1990 prin transformarea Grupului de Şantiere nr. 2 în societate pe acţiuni.
Intimata-pârâtă a fost supusă procesului privatizării, acţiunile deţinute de stat fiind integral achiziţionate la data de 6 octombrie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).
Acţiunea în revendicare a constituit obiectul sesizării instanţei, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost pronunţată la data de 15 august 2001, după intrarea în vigoare a sus menţionatei legi şi după ce reclamantele se adresează cu notificare pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ are o aplicare generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, dispoziţiile art. 2 din lege acoperind sfera tuturor modalităţilor de preluare abuzivă a imobilelor.
Odată cu intrarea sa în vigoare, pentru toate imobilele ce intră sub incidenţa sa, persoanele îndreptăţite pot obţine măsurile reparatorii (inclusiv restituirea în natură) numai în condiţiile legii speciale.
Reclamanţii au recurs la procedura administrativă, pe care însă nu au finalizat-o în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din lege.
Reglementările acestei legi sunt speciale faţă de prevederile legale invocate ca temei al acţiunii, art. 480, art. 481 C. civ., iar mecanismul de punere în aplicare a legii speciale este alcătuit din două etape succesive, din care, cea sus menţionată este obligatorie.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie-22 decembrie 1989, care sunt deţinute de entităţile menţionate la art. 21 din lege, persoanele îndreptăţite la restituire nu au posibilitatea legală să opteze pentru formularea acţiunii în revendicare direct la instanţele de drept comun.
Ele au obligaţia să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în dispoziţiile legale sus enunţate.
Prin lege se asigură şi accesul la justiţie, deoarece aceasta prevede o a doua etapă, procedura judiciară, facultativă şi subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulţumite de modul în care s-au soluţionat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la controlul judiciar pentru satisfacerea drepturilor lor, procedură în cadrul căreia, instanţele se pronunţă asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.
Dispoziţia legală invocată în recurs şi întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu are sensul susţinut de recurente, şi anume că persoana îndreptăţită, căreia nu i s-a răspuns la notificare, îşi poate realiza dreptul pe calea acţiunii de drept comun. Textul dispune „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Sintagma „conform prevederilor prezentei legi" şi faptul că Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire sunt actele prin care se finalizează procedura iniţiată prin expedierea notificării de către persoana îndreptăţită duc la concluzia că şi pentru imobilele preluate fără titlu valabil trebuie declanşată şi finalizată procedura prevăzută de legea specială.
Numai prin intermediul acesteia, reclamanţii îşi pot valorifica drepturile invocate asupra imobilului în litigiu, calitatea de persoane îndreptăţite fiind îndeplinită, urmând ca acestea să beneficieze de una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege. În măsura în care sunt nemulţumiţi de dispoziţiile entităţii prevăzute de lege, au posibilitatea de a supune controlului judiciar actul emis în cadrul acestei proceduri.
Pentru considerentele sus-expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul declarat împotriva hotărârii atacate va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii S.L.L., G.A.R., A.R., împotriva deciziei nr. 312/A din 5 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8833/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8822/2005. Civil → |
|---|
