ICCJ. Decizia nr. 9003/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9003
Dosar nr. 31231/2/2005
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 22 aprilie 2005, C.G. şi C.R.G. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu A.V.A.S., anularea deciziei nr.168 din 22 martie 2005 şi obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Urziceni.
Au arătat că prin notificarea nr. 1676 din 9 august 2001 comunicată prin executor judecătoresc au solicitat restituirea respectivului imobil, proprietatea antecesorului reclamantelor P.D., aflat în prezent în patrimoniul SC C. SA Urziceni, societate care s-a privatizat în anul 1998 sau acordarea măsurilor reparatorii în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului. Notificarea a fost adresată A.P.A.P.S., antecesoarea pârâtei, în calitate de instituţie implicată în privatizarea SC C. SA Urziceni, însă cererea reclamantelor a fost respinsă cu motivarea că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici ale calităţii de moştenitoare a acestora. Au precizat totodată că prin sentinţa civilă nr. 933 din 2 iunie 1999 a Judecătoriei Urziceni, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură a etajului imobilului, însă nu au putut intra în posesia acestuia, deoarece, în timpul desfăşurării procesului, imobilul a fost vândut, o dată cu societatea în patrimoniul căreia se afla.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 687 din 27 iunie 2005 a respins contestaţia formulată de C.G. şi C.R.G. pentru anularea deciziei nr. 168 din 22 martie 2005 emisă de A.V.A.S., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al numitului P.D. asupra imobilului notificat, fiind dovedită numai naţionalizarea acestuia în temeiul Decretului nr. 92/1950. Astfel, la dosarul cauzei nu a fost depus vreun titlu de proprietate translativ sau constitutiv de drepturi asupra proprietăţii imobilului, calitatea de proprietar a lui P.D. neputând fi considerată ca dovedită din interpretarea înscrisurilor depuse la dosar şi care fac referire la trecerea acestui drept în proprietatea statului.
Prin Decizia nr. 112 A din 17 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 168 din 22 martie 2005 şi a obligat pârâta A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să acorde măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, pentru apartamentele 1, 2 şi 3 din imobilul Urziceni, menţionate în procesele verbale de naţionalizare încheiate de Comitetul Provizoriu al oraşului Urziceni la 20 aprilie 1950, în aplicarea Decretului nr. 92/1950, potrivit cotelor succesorale cuvenite acestora.
S-a reţinut că prin art. 221 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Titlul I art. 1 pct. 52 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate în beneficiul persoanei care figurează în actul de preluare a imobilului, prezumţie care operează pe deplin în lipsa unor dovezi contrare. S-a constatat totodată că în ceea ce priveşte calitatea reclamantelor de moştenitoare ale autorului P.D., în dovedirea căreia la dosar au fost depuse acte de stare civilă, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora succesibilii care nu au acceptat moştenirea după 6 martie 1945 sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru respectivele bunuri.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a hotărârii atacate şi menţinerea ca legală a sentinţei pronunţată de tribunal. A arătat intimatele-reclamante nu au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului, în înţelesul dispoziţiilor art. 22.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003 şi nu au depus acte doveditoare ale calităţii de moştenitoare după fostul proprietar în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de apel că în cauză operează o prezumţie relativă de proprietate, atâta vreme cât instanţa este chemată să se pronunţe asupra legalităţii deciziei emisă în cadrul procedurii administrative în baza dispoziţiilor legale în vigoare în momentul emiterii acesteia, or dispoziţiile Legii nr. 247/2005 au fost publicate în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, nefiind în vigoare la data emiterii deciziei contestate. A precizat totodată că în mod greşit a fost obligată să emită o nouă decizie, întrucât în baza prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile aferente imobilelor preluate în mod abuziv se calculează şi se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Prin Decizia nr. 168 din 22 martie 2005 emisă de A.V.A.S. a fost respinsă notificarea formulată de reclamante întrucât nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat şi nici a calităţii de moştenitoare ale petentelor după fostul proprietar, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în soluţionarea cauzei şi pentru a răspunde motivelor de recurs, este necesară clarificarea unor probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi anume se impune a se stabili ce se înţelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de către recurenta, pârâtă, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Întrucât textul de lege nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, respectiv a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar, regulile de drept comun întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară sunt cele aplicabile.
Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei care îl invocă.
Acest aspect este întărit şi de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, ale cărei dispoziţii sunt de imediată aplicare.
În speţă, potrivit extrasului din opisul cu privire la actele ce compun dosarul cuprinzând „Procesele verbale de aplicarea Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare unor imobile în Judeţul Ialomiţa, poziţia oraşului Urziceni, la poziţiile 18, 19 şi 20 figurează apartamentele 1, 2 şi 3, fostă proprietate a lui P.D..
Cât priveşte dovada calităţii de moştenitor, s-a reţinut corect de către instanţa de apel că în cazul succesibililor neacceptanţi ai moştenirii până la intrarea în vigoare a legii, vocaţia succesorală legală se va dovedi cu actele de stare civilă, ei fiind socotiţi că au acceptat moştenirea prin cererea de restituire a imobilelor solicitate.
Referitor la critica potrivit căreia în mod greşit pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie, se reţine că în înţelesul dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cazul în speţă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are rolul de a evalua despăgubirile propuse de entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat de pârâtă.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta, pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatele–reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 112A din 17 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele–reclamante C.R.G. şi C.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8999/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8706/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
