ICCJ. Decizia nr. 9007/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9007
Dosar nr. 8558/200.
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii N.I.E. şi N.Ş.A. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC C. SA, să dispună obligarea pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 218 mp.
Ulterior, reclamanţii şi-au completat cererea solicitând să se constate şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă cu foştii chiriaşi, ca urmare, dispunându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor A.C., B.I. şi B.N., cumpărătorii apartamentelor din imobilul revendicat.
La 14 noiembrie 2000 la cererea reclamanţilor, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Municipiului Bucureşti prin primarul general.
D.V.G. a formulat, la 23 ianuarie 2001 cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că este succesorul legal al defunctei N.A., care a moştenit de la tatăl său, N.G., cota de ½ din ¾ din imobilul în litigiu, cotă pe care înţelege să o revendice în contradictoriu cu celelalte părţi.
Investită iniţial cu soluţionarea acestui litigiu, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1228 din 20 ianuarie 2001, a admis excepţia necompetenţei materiale şi, raportat la valoarea obiectului litigiului, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1297 din 19 septembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4253 din 29 mai 1997 şi nr. 43784 din 18 iunie 1998.
A respins capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41918 din 27 februarie 1997.
I-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor şi intervenientului D.V.G., în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
A respins cererile de intervenţie formulate de Z.A. şi V.D., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A luat act de renunţarea la judecarea cererii de intervenţie, formulată de Z.D.D.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de A.C., R.M. şi Primăria municipiului Bucureşti, au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 639/A din 8 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că situaţia juridică reală a imobilului revendicat, care a fost trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, în condiţiile în care a fost naţionalizat pe numele lui N.E., deşi era stăpânit în indiviziune de trei coproprietari, a format obiectul publicităţii, cumpărătorii neputând invoca, în favoarea lor, aparenţa de drept, întrucât puteau afla cu uşurinţă situaţia reală a imobilului.
În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 41918 din 27 februarie 1997, având ca obiect apartamentul nr. 2, de la etajul 1 al imobilului, s-a reţinut că pentru acest spaţiu, intervenientul Z.G. a solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, despăgubiri băneşti, echivalente părţii din imobil ce i se cuvenea, ulterior renunţând la judecarea cererii de intervenţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii A.C. şi R.M.
În recursul său, A.C., invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţine în esenţă, că instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea, sub aspectul tuturor criticilor formulate şi nu a răspuns la mai multe motive de apel ce vizau neanalizarea, de către instanţa fondului, a unor excepţii invocate încă din primul stadiu procesual.
De asemenea, se mai arată, nu s-a răspuns criticilor ce vizau incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi aspectele multiple ale bunei-credinţe.
Recurenta R.M. critică hotărârea dată în apel sub aspectul greşitei reţineri a nepreluării imobilelor în cauză cu titlu valabil de către stat şi a lipsei bunei-credinţe a cumpărătorilor, în condiţiile în care, susţine pârâta, chiar reclamanţii au clarificat situaţia juridică a imobilului la o dată ulterioară promovării acţiunii în revendicare, în acest context, eroarea cumpărătorilor asupra calităţii de proprietar a statului vânzător, fiind totală şi invincibilă.
Recursurile urmează a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Ca atare, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti, motivarea de fapt şi de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural.
Este unanim admis, atât în doctrină cât şi în practica judiciară, că motivarea trebuie să se refere la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri.
Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.
Tot astfel, în apel, instanţa trebuie să răspundă la toate motivele prezentate de părţile care au atacat hotărârea pronunţată în primă instanţă, simpla preluare a unor argumente din sentinţă nefiind suficientă pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa mai veche a instanţei supreme, îndatorirea de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor cererilor şi respectiv criticilor formulate de părţi, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.
În speţă, prin apelul declarat la 3 octombrie 2002, A.C., pârât în cauză, a criticat hotărârea pronunţată în primă instanţă, invocând totodată mai multe excepţii ce vizau:
- inadmisibilitatea capătului de cerere privind revendicarea, având în vedere lipsa identităţii dintre imobilul proprietatea autorului N.G. Emil şi cel în litigiu, precum şi încălcarea regulii unanimităţii.
- inadmisibilitatea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru apartamentul nr. 1, parter, din imobil, având în vedere împrejurarea că nu a fost chemată în judecată şi soţia pârâtului, în calitate de coproprietară a bunului.
- lipsa de interes în promovarea acţiunii, întrucât reclamanţii au fost despăgubiţi în condiţiile Legii nr. 112/1995.
- tardivitatea cererilor modificatoare ale acţiunii.
- incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Toate aceste excepţii care, de altfel, în condiţiile în care au fost ridicate în faţa primei instanţe, se constituie în critici de fond ale sentinţei, nu au fost analizate de instanţa de apel care s-a mărginit la a antama în considerente doar aspectele legate de valabilitatea titlului de preluare al imobilului şi buna-credinţă a chiriaşilor ce au cumpărat părţi din imobil, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nu numai inexistenţa motivării, dar şi insuficienţa acesteia.
Ca atare, cum în cauză nu s-a îndeplinit cerinţa legală a motivării hotărârii sub aspectul tuturor criticilor formulate de părţi, această situaţie echivalând cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, în întregul său, cauza se va trimite instanţei de apel pentru rejudecare, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În acest context, al nemotivării hotărârii, este irelevant a mai fi analizate şi alte critici ce vizează fondul cauzei, aspecte antamate în recursul formulat de pârâta R.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de R.M. şi A.C. împotriva deciziei nr. 639 A din 8 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8915/2005. Civil. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 8912/2005. Civil. Conflict negativ de... → |
|---|
