ICCJ. Decizia nr. 10032/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 1701 din 25 aprilie 2005, S.F. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naționale, desființarea deciziei nr. A 2561/2005 emisă de intimat și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în orașul Sfântul Gheorghe, județul Covasna, compus din clădire și teren în suprafață de 520 mp, precum și obligarea intimatului le daune cominatorii în sumă de 50.000.000 lei pe zi de întârziere.
în motivarea contestației s-a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei sale S.I., el fiind singurul moștenitor. Se susține că în mod greșit i-a fost respinsă notificarea cu motivarea că autoarea sa ar fi beneficiara Acordului dintre România și Marea Britanie semnat la data de 10 noiembrie 1960, întrucât aceasta nu a fost cetățean britanic, iar el a dobândit această calitate în anul 1964 și prin urmare nu îi puteau fi aplicabile dispozițiile acordului.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Afacerilor Externe, solicitând ca în situația în care vor cădea în pretenții hotărârea să îi fie opozabilă.
In ședința de judecată din data de 23 iunie 2005 instanța a calificat cerere de chemare în garanție ca fiind o cerere de intervenție forțată și față de această calificare, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 a constatat inadmisibilitatea cererii.
Prin sentința civilă nr. 1204 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte contestația, s-a desființat decizia nr. 2561 din 22 martie 2005 emisă de intimat și a fost obligat acesta să emită o nouă decizie pentru acordarea despăgubirilor în echivalent în situația în care despăgubirea în natură nu este posibilă. S-a respins ca neîntemeiată cererea privind daunele cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că deși s-a respins notificarea cu motivarea că petentul nu este persoană îndreptățită la restituire întrucât a primit despăgubiri potrivit acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, nu s-a făcut nici o dovadă a primirii despăgubirilor de către petent ori de către autoarea acestuia, că respectivul acord în virtutea căruia s-ar fi plătit despăgubirile nu respectă cerința de previzibilitate a oricărei legi, nefiind publicat în Monitorul Oficial.
Capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii a fost respins cu motivarea că o astfel de cerere se justifică doar în faza executării pe cale silită a obligației.
Intimatul a declarat apel împotriva sentinței pronunțată în cauză susținând printr-un prim motiv, că s-a făcut o calificare greșită a cererii de chemare în garanție, în raport de motivarea în fapt și în drept a cererii. Apelantul a mai susținut că soluția instanței de fond contravine prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare a legii cuprinse în H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora nu este necesară existența unei liste nominale a persoanelor ce au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, fiind suficientă existența acordului internațional pentru imobilele naționalizate.
în faza procesuală a apelului, Ministerul Afacerilor Externe a pus la dispoziția instanței spre consultare, acordul încheiat între Statul Român și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
Prin decizia civilă nr. 332/A din 30 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul și s-a schimbat sentința în sensul că s-a respins ca neîntemeiată contestația. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
în motivarea deciziei s-a reținut că nu poate fi primită cea dintâi critică cuprinsă în motivele de apel întrucât intimata, ca titulară a cererii de chemare în garanție, nu a arătat prestația la care solicită să fie obligată partea chemată în garanție, îi lipsește deci obiectul, iar pe de altă parte că dată fiind natura litigiului, în mod corect s-a apreciat această cerere ca inadmisibilă.
în privința cererii principale, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 și pct. 5.1 alin. (l) din H.G. nr. 498/2003, că indiferent dacă intimatul a primit ori nu în mod efectiv despăgubirile este suficient a se demonstra că prin datele sale particulare, acesta se înscrie în termenii acordului sau că îi este și lui aplicabil, ceea ce în cauză s-a demonstrat.
Contestatorul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a legii prin necomunicarea către părți a tuturor înscrisurilor de la dosar, prin faptul că s-a prevalat de un înscris ineficient juridic (acordul din 1960) și prin incorecta aplicare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 5.1. din H.G. nr. 498/2003, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres condiția primirii despăgubirilor pentru a fi incident respectivul text de lege.
Intimatul în cauză a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză.
Recursul este fondat.
Prin art. 5 din Legea nr. l0/2001 se instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la restituire, pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a acestei legi, în sensul că nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. l care face parte integrată din lege.
Acest text de lege devine incident numai în situația în care persoana ce se consideră îndreptățită a primit despăgubirile cuvenite conform respectivelor acorduri.
Nu pot fi luate în considerare prevederile 5.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. l0/2001 aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003, deoarece acestea adaugă la lege, contrar principiului ierarhiei actelor normative.
în speță, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. l0/2001, dând eficiență prevederilor cuprinse într-un act normativ inferior ca putere legislativă.
în conformitate cu principiul rolului activ instituit prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța este datoare să pună în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor în proces, putând să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Aceste dispoziții legale nu au fost respectate în cauză.
Față de particularitatea speței, instanța era datoare să lămurească împrejurarea dacă reclamantul a primit sau nu despăgubirile în baza acordului internațional din 10 noiembrie 1960, încheiat între Statul Român și Guvernul Marii Britanii, lămurirea acestui aspect fiind definitorie pentru calitatea reclamantului de a fi sau a nu fi persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul prevederilor Legii nr. l 0/2001.
Fiind vorba de aspecte legate de fondul pricinii, acestea nu pot fi lămurite în recurs față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la curtea de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (l) și art. 313 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10436/2006. Civil | Acțiune privind recalcularea indemnizației cuvenite pentru... → |
|---|
