ICCJ. Decizia nr. 10044/2006. Civil
| Comentarii |
|
T.S., F.M. și S.A., în calitate de moștenitori ai tatălui lor J.S., au cerut Prefecturii județului Sibiu, pe cale de notificare formulată în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în natură a unor imobile situate în comuna Șelimbăr, fostă proprietate a tatălui lor, de la care au fost preluate de stat în anul 1987 în baza Decretului nr. 223/1974.
Prefectura județului Sibiu a transmis notificarea Primăriei comunei Șelimbăr, iar primarul acesteia a emis dispoziția nr. 52 din 25 aprilie 2002, prin care a respins cererea de restituire în natură.
Dispoziția de mai sus a fost anulată prin sentința civilă nr. 368 din 27 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Sibiu, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 472/A din 5 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, rămasă irevocabilă, ultima instanță obligând Primăria comunei Șelimbăr să trimită notificarea spre competentă soluționare Inspectoratului Județean de Poliție Sibiu.
Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu a emis decizia nr. 12726 din 21 iunie 2005, prin care a respins cererea obiect al notificării cu motivarea că nu s-a făcut dovada mandatului dat S.S. de a semna și depune notificarea în numele solicitanților, precum și pentru că "preluarea imobilului de către stat nu a fost abuzivă, deoarece foștii proprietari au fost îndestulați rezonabil prin prețul primit în baza Decretului nr. 223/1974 și aveau vocația de a fi îndestulați rezonabil dacă înstrăinau imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara".
S.T., F.M. și A.S., prin mandatar S.S., au formulat contestație în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată, în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu și Consiliul Județean Sibiu, solicitând anularea deciziei emise de primul intimat, constatarea că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român și obligarea emitentului la restituirea imobilului în natură pe calea unei noi dispoziții.
Tribunalul Sibiu, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 149 din 20 februarie 2006, prin care:
- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Sibiu în raport cu cererile privind anularea deciziei atacate și restituirea imobilului în natură, respingând în aceste limite față de Consiliul Județean Sibiu contestația dedusă judecății;
- a admis în parte contestația față de Consiliul Județean Sibiu și în întregime față de Inspectoratul Județean de Poliție Sibiu, constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, anulând decizia nr. 12726/2005 a șefului Inspectoratului de Poliție al județului Sibiu și obligând Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului înscris C.F. 3275 Șelimbăr nr.top 63/1/I și 64/1/I cu mențiunea concomitentă a afectațiunii imobilului pe timp de 3 ani și rambursarea de către contestatori a despăgubirilor primite, actualizate la suma de 7.553,85 lei RON.
Apelul declarat de Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 149/A din 26 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.
în fiecare din gradele de jurisdicție arătate, Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către contestatori.
Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor date în cauză și, pe fond, respingerea contestației și constatarea nulității notificării ca fiind semnată de o persoană care nu avea mandat de reprezentare.
Printr-un prim motiv de recurs s-a susținut că instanțele au rezolvat nelegal excepția lipsei calității de mandatar a semnatarei notificării S.S., excepție pe care recurentul a înțeles să o invoce și în recurs.
Dezvoltând această susținere, intimatul recurent a arătat că procura depusă cu prilejul judecării pricinii în primă instanță nu probează mandatul de a semna notificarea, iar această procură nu atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care au acționat semnatarii actului și identitatea ștampilei notarului german M.K., întrucât nu au fost respectate prevederile ordonanței nr. 66/1999 privind traducerea, apostilarea, legalizarea copiei traduse și prezentarea originalului pentru certificarea copiei, cerințe puse în vedere contestatorilor în faza procedurii administrative a prezentului litigiu, rămase neîndeplinite de către aceștia.
Al doilea motiv de recurs vizează fondul cauzei, intimatul recurent susținând că instanțele au încălcat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care nu includ în categoria imobilelor preluate abuziv pe cele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, precum și dispozițiile cap. 2 pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora nu este abuzivă preluarea de către stat a imobilelor care au aparținut persoanelor care, făcând cerere de plecare definitivă din țară, au înstrăinat locuințele către stat, fiind îndestulate rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulate rezonabil dacă ar fi înstrăinat imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.
Cu referire concretă la incidența dispozițiilor legale de mai sus în cazul contestatorilor, intimatul-recurent a susținut că foștii proprietari au înstrăinat imobilul către stat pe baza acordului lor liber exprimat, solicitând și încasând despăgubiri pentru imobil, că autoritățile române le-au eliberat pașapoarte cu peste 50 zile înainte de data încasării despăgubirilor putând astfel alege între înstrăinarea imobilului prin vânzare unor persoane fizice ori către stat sau chiar păstrarea calității de proprietari, iar alegând varianta vânzării către stat înseamnă că au ales liber această soluție, au fost mulțumiți de prețul oferit și au încasat liber sumele de bani, toate acestea demonstrând că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci cu titlu valabil, cu atât mai mult cu cât, ulterior preluării efective a imobilului de către stat, foștii proprietari au dat o declarație notarială prin care au precizat în mod expres că nu au de formulat nici un fel de pretenții față de Statul Român sau față de persoane fizice ori juridice din România.
Toate susținerile mai sus redate au fost încadrate de intimatul recurent în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Cu referire la susținerea în legătură cu inexistența mandatului legal, care a constituit motiv de apel, instanța de apel a hotărât că nu este fondată, deoarece "la dosar este depusă procura, iar mandatara S.S. a reprezentat reclamanta atât în dosarul 7114/2002 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.368/2003, cât și în dosarul 5270/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, care au reținut în baza aceleași procuri, calitatea de mandatar".
Ca urmare, privită ca motiv de recurs, inexistența calității de mandatar nu poate fi cercetată prin raportare exclusivă la motivarea acestei susțineri, deoarece, așa cum rezultă din dezvoltarea motivului de recurs, nu are în vedere considerentele pentru care instanța de apel a recunoscut calitatea de mandatar (existența unor hotărâri judecătorești anterioare), ci argumente care nu au făcut obiectul judecății.
Or, este de esența recursului că, prin intermediul acestei căi de atac, sunt supuse controlului judecătoresc anumite hotărâri judecătorești, iar controlul vizează numai aspecte de nelegalitate ale acestora.
Cu alte cuvinte, ceea ce nu a fost caz de judecată nu poate fi cercetat pe calea recursului.
Aceleași susțineri nu pot fi primite însă nici pe cale de excepție reiterată în recurs, deoarece, așa cum corect a statuat instanța de apel, calitatea de mandatar a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească anterioară și irevocabilă, opozabilă actualei recurente, astfel încât nu poate fi negată pe calea unei noi judecăți.
Motivele de recurs privind însuși fondul litigiului sunt evident nefondate.
Astfel, în baza Legii nr. 10/2001, este îndreptățit a obține restituirea în natură a imobilului și fostul proprietar (sau moștenitorii săi) care, pentru a putea părăsi țara, a fost nevoit să-și înstrăineze către stat imobilul și a primit o despăgubire în sensul reglementat prin Decretul nr. 223/1974.
Totodată, nu au temei legal și nici eficiență dispozițiile de la pct. 1.4 lit. b)/2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora se va respinge cererea de restituire pentru că "înstrăinarea nu a fost abuzivă și proprietarul a fost îndestulat rezonabil".
înalta Curte constată că, deși Legea nr. 10/2001 nu definește noțiunea de "preluare abuzivă", ea enumeră prin art. 2 alin. (1) situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, iar imobilele de natura celui în discuție se încadrează în ipoteza descrisă la lit. b), înlăturând toate argumentele de genul celor invocate pe calea prezentului recurs.
Aceasta pentru că înstrăinarea imobilelor către stat a fost prevăzută ca obligație prin Decretul nr. 223/1974, care, la art. 5, prevedea că erau nule de drept actele juridice încheiate în scopul eludării dispozițiilor sale, ceea ce constituia o încălcare flagrantă a principiului libertății contractuale.
De asemenea, înstrăinarea către stat se făcea în schimbul unor sume pe care tot acesta le stabilea, astfel că nu se poate afirma cu temei că ele reprezentau valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se referă amintitele norme metodologice.
Este pur teoretic, lipsită de orice realizare practică, în raport cu conținutul deja arătat al art. 5 din Decretul nr. 223/1974, prevederea din aceleași norme metodologice vizând vocația persoanei de a fi rezonabil îndestulată dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.
Ca urmare, imobilul în litigiu se încadrează întocmai în cazul reglementat prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat din acea vreme a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat. De altfel, textul legal enunțat nu condiționează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea acestei.
Pentru toate cele ce succed, recursul nu este întemeiat în totalitatea sa, astfel că a fost respins potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10382/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10105/2006. Civil → |
|---|
