ICCJ. Decizia nr. 1044/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1044.
Dosar nr. 12509/1/200.
Şedinţa publică din 21 decembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, deliberând constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul H.S.H. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, solicitând anularea dispoziţiei acestuia nr. 1293 din 2 septembrie 2003, prin care şi-a modificat dispoziţia anterioară nr. 863 din 10 martie 2003.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea adresată pârâtei în termen legal a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 să-i fie recunoscut şi reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 443 mp. În consecinţă, s-a emis de către Primarul General al Municipiului Bucureşti dispoziţia nr. 863/2003, prin care i se restituia în natură imobilul, mai puţin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, acelaşi primar a emis dispoziţia nr. 1293/2003, prin care a modificat parţial primul act, în sensul că a exceptat de la restituire parterul şi subsolul imobilului. Despre această din urmă dispoziţie, contestatorul a afirmat că a fost dată cu încălcarea legii.
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 4 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, a admis contestaţia şi a dispus anularea celei de-a doua dispoziţii ca fiind nelegală.
Instanţa a reţinut în primul rând că emiterea acestui act s-a întemeiat pe existenţa contractului de vânzare acţiuni nr. 430/1995 şi pe adresa nr. 401/2001, provenind de la Guvernul României, care atestă dreptul de proprietate al SC F. SA.
Or, s-a arătat în motivarea sentinţei, din actele dosarului nu rezultă titlul de proprietate al SC F. SA asupra spaţiilor exceptate de la restituire, întrucât prin contractul de vânzare acţiuni nu a operat un transfer al proprietăţii ci doar al unui pachet de acţiuni, construcţia ca atare nefăcând obiect al înstrăinării.
Mai mult, SC F. SA a acţionat în numele şi pentru Primăria municipiului Bucureşti, administrând şi întreţinând imobilele proprietatea acesteia, aşa cum de altfel se recunoaşte şi prin adresa nr. 4535/1996, în sensul deţinerii bunului ca administrator.
Instanţa a mai reţinut că aceeaşi situaţie rezultă din mai multe înscrisuri necombătute, inclusiv Decizia nr. 568/1991 privind înfiinţarea SC F. SA, care nu menţionează imobilul în litigiu ca făcând parte din patrimoniul acesteia.
În fine, s-a apreciat, cu caracter de principiu că, odată emisă dispoziţia de restituire, în temeiul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate reveni asupra ei printr-un alt act administrativ. Dispoziţia iniţială, comunicată reclamantului, face dovada proprietăţii acestuia asupra imobilului, un act ulterior contrar echivalând practic cu o expropriere, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primar General, susţinând în esenţă că:
- nu poate fi primită teza din sentinţă referitoare la inadmisibilitatea de a se reveni asupra dispoziţiei iniţiale de restituire, întrucât art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se referă expres la „îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară", ceea ce în cauză nu s-a realizat.
- partea în litigiu din imobil este evidenţiată în patrimoniul SC F. SA, societate comercială privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este îndreptăţit decât la măsuri reparatorii în echivalent.
- SC F. SA nu are asupra acelei părţi din imobil doar un drept de administrare ci chiar de proprietate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, astfel încât Primarul municipiului Bucureşti nu mai putea dispune de aceasta.
Pe parcursul soluţionării apelului, la 9 februarie 2004, SC F. SA a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 2 martie 2004.
În motivarea cererii de intervenţie, SC F. SA a arătat în principal că dispoziţia iniţială de restituire în natură către reclamant nu are forţa unui înscris autentic şi nu constituie titlu executoriu, astfel că a putut fi ulterior modificată întrucât nu s-au realizat formalităţile de publicitate imobiliară; s-a mai susţinut că intervenienta este proprietara spaţiilor în litigiu deoarece acestea sunt menţionate la poziţia 10 din anexa la contractul de vânzare-cumpărare nr. 430/1995 încheiat cu F.P.S., astfel că reclamantul trebuia să adreseze notificarea către A.P.A.P.S., conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nefiind posibilă.
Prin Decizia civilă nr. 32/A din 9 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a respins ca nefondate atât apelul cât şi cererea de intervenţie accesorie.
Reluând în linii generale motivarea dată de tribunal, Curtea a reţinut în esenţă că prin sentinţă a fost stabilită temeinic situaţia de fapt şi s-a făcut o corectă aplicare a legii.
Astfel, cum dispoziţia nr. 863/2003 are caracterul unui act de drept privat, cu natură civilă, derivând din lege, iar nu a unui act de administrativ, apelantul nu era în drept să o modifice unilateral, ci doar pe calea unei acţiuni în justiţie.
Pe de altă parte, din înscrisurile aflate la dosar, inclusiv răspunsul dat de A.P.A.P.S. la data de 12 februarie 2004, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 430 din 2 august 1995 nu s-au transferat drepturi de proprietate asupra imobilelor deţinute de SC F. SA iar vânzarea de acţiuni nu a făcut decât să schimbe structura acţionariatului.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, instanţa de apel a reţinut în primul rând că intervenienta SC F. SA tinde în realitate să-şi valorifice un pretins drept propriu, întemeiat pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni. Pe de altă parte, transmiterea dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni deţinut de fostul F.P.S. nu a avut nici un efect asupra dreptului de proprietate privind imobilele din cadrul societăţii, iar în capitalul social al acesteia nu este cuprinsă valoarea sediilor sale.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC F. SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6801 din 15 septembrie 2005, a admis ambele recursuri. S-a dispus casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului şi a cererii de intervenţie.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut şi motivat în principal că:
- nu au fost verificate susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru că doar în raport de această împrejurare se poate aprecia dacă entitatea emitentă a dispoziţiei mai putea să revină asupra ei;
- motivarea respingerii cererii de intervenţie accesorie este contradictorie în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât pe de o parte s-a arătat că o astfel de cerere tinde să valorifice un pretins drept propriu, ceea ce atrăgea inadmisibilitatea ei, iar pe de altă parte aceasta a fost respinsă ca nefondată;
- cu ocazia rejudecării instanţa de trimitere urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată şi să-şi manifeste rolul activ în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat Decizia nr. 177 A din 28 iunie prin care:
- a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, precum şi cererea de intervenţie accesorie în interesul acestuia formulată de SC F. SA;
- a schimbat în totalitate sentinţa;
- a respins contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiei nr. 1293 din 2 septembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Motivându-şi această soluţie, Curtea de apel a reţinut în esenţă că:
- prin Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod obligatoriu, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că revocarea dispoziţiei de restituire a imobilului în natură, de către Primarul general era posibilă, iar nu inadmisibilă, deoarece nu fuseseră îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară;
- în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, intervenienta accesorie SC F. SA a dobândit în patrimoniul său toate bunurile aflate iniţial în administrarea sa, inclusiv spaţiile în litigiu din imobil, astfel încât dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate;
- în aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, poate beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în principal că:
- instanţa de apel a motivat în sensul că dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 permit revocarea sau modificarea unei dispoziţii administrative anterioare, deşi analiza textului nu îndreptăţeşte o atare concluzie;
- soluţionând apelul, Curtea a făcut, pentru unele dintre critici, aplicarea formei iniţiale a Legii nr. 10/2001 iar pentru altele a invocat dispoziţiile noi, de după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, cărora li s-a dat putere retroactivă, ceea ce este inadmisibil.
- cea de-a doua dispoziţie emisă de Primarul general al Capitalei este nelegală întrucât nici un moment în patrimoniul intervenientei SC F. SA nu s-a aflat dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu din imobil; bunul nu face parte din capitalul social, vânzarea-cumpărare de acţiuni semnificând doar schimbarea structurii acţionariatului;
- nici prevederile Legii nr. 15/1990 nu pot fi invocate în favoarea intervenientei, care nu exista ca persoană juridică la data adoptării acestui act normativ iar pe de altă parte, în mod necontestat, întreg imobilul a fost stăpânit de către stat fără titlu valabil.
Intimata SC F. SA, în calitatea sa de intervenientă accesorie, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri noi.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat în sensul consideraţiilor ce succed.
Probatoriile cu înscrisuri, administrate pe parcursul diferitelor faze procesuale conduc la concluzia, esenţială pentru soluţionarea cauzei, că intervenienta accesorie SC F. SA nu a fost şi nu este titulara dreptului de proprietate asupra subsolului şi parterului imobilului în litigiu, neputând opune reclamantului o apărare care să împiedice restituirea în natură către acesta a spaţiilor respective. În această situaţie, problemele referitoare la admisibilitatea sau inadmisibilitatea modificării primei decizii administrative, ca şi a aplicării prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu mai prezintă interes întrucât, aşa cum se va arăta în continuare, cea de-a doua decizie, care porneşte de la premisa greşită că intervenienta ar fi proprietara spaţiilor respective, este nelegală.
Astfel, faptul că întreg imobilul s-a aflat în proprietatea Statului român iar o parte din spaţii au fost doar administrate de către intervenientă rezultă din următoarele împrejurări:
- SC F. SA nu se poate prevala de dobândirea dreptului de proprietate ca efect al aplicării art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru cel puţin două considerente şi anume că nu exista ca persoană juridică la data adoptării legii iar potrivit textului invocat, imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor în privinţa cărora regiile autonome şi societăţile comerciale puteau dobândi dreptul de proprietate. Această situaţie rezultă din înscrisuri relevante cum sunt adresa emanând chiar de la intervenientă, nr. 4535/1996, înscrisurile provenind de la Direcţia de Taxe şi impozite a Municipiului Bucureşti, Hotărârea nr. 104/2002 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, contractele de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobil, încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995, adresa nr. 401 din 28 noiembrie 2001 a Ministerului Administraţiei Publice, alte înscrisuri eliberate de Prefectura municipiului Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti aflate la dosar.
Astfel, în art. 4 din Decizia de înfiinţare a SC F. SA se precizează că în capitalul social iniţial nu este cuprinsă valoarea sediilor societăţii comerciale, în activ nefiind incluse bunuri imobile.
Dovada certă a acestei împrejurări se găseşte între altele, şi în demersurile repetate şi infructuoase ale intervenientei, pe parcursul anilor 1992–1993, de a-şi include în capitalul social imobilele pe care le administra.
- Nici celălalt temei al dobândirii de către intervenientă a dreptului de proprietate asupra unor spaţii din imobil şi anume contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din anul 1995 nu poate fi reţinut, aşa cum de altfel nu a făcut-o nici instanţa de apel. Obiectul acestui contract nu a fost imobilul ci un pachet de acţiuni, cu consecinţa schimbării structurii acţionariatului şi fără nici o influenţă pe planul dreptului de proprietate asupra imobilului.
Că este aşa rezultă din înscrisuri necombătute eliberate de fostul A.P.A.P.S., şi mai recent de către A.V.A.S., din adresele Primăriei municipiului Bucureşti şi din înseşi clauzele contractului de privatizare. De altfel, prin sentinţa civilă nr. 3452 din 11 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, rămasă irevocabilă, s-a constatat că intervenienta nu are decât un drept de administrare asupra unor spaţii din imobilul în litigiu.
Rezultă aşadar că dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 1293 din 2 septembrie 2003, atacată de reclamant prin contestaţie, este nelegală iar Decizia Curţii de apel, care a validat-o este, la rândul său, dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1, art. 2 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001. Nu există nici o justificare legală pentru exceptarea de la restituirea în natură, către reclamant, a părţilor din imobil ocupate de către intervenientă.
Cum, în succesiunea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, cea legală şi temeinică este cea de fond, dată de tribunal, Înalta Curte va admite recursul în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi va modifica Decizia atacată în sensul respingerii ca nefondate atât a apelului declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului cât şi a cererii de intervenţie accesorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul H.S.H. împotriva deciziei nr. 177 A din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot Decizia în sensul că.
Respinge ca nefondate apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei nr. 1017 din 4 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulate de intervenienta SC F. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1004/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1004/2006. Civil → |
|---|
