ICCJ. Decizia nr. 3933/2006. Civil

Prin decizia civilă nr. 1431 din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 7 din 10 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, sentință potrivit căreia s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere modificatoare privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de ofertă de restituire în echivalent bănesc corespunzătoare valorii imobilului; capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamanții S.A.V. și Ș.V.; s-a admis în parte capătul 2 al cererii modificatoare cu obligarea pârâtei să emită în 10 zile de la rămânerea definitivă, a dispoziției motivate asupra notificării, cuprinzând oferta de restituire prin echivalent; s-a respins cererea reclamanților în daune și de cheltuieli judecată.

Pentru aceasta, curtea de apel a considerat că atitudinea omisivă a unității notificate constând în emiterea unei dispoziții motivate în termen legal, atrage competența instanței abilitate să cenzureze actul însuși, competență stabilită de art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, respectiv secția civilă a tribunalului.

S-a apreciat de aceeași instanță că termenul de 60 zile, înlăuntrul căruia este obligată să se pronunțe unitatea deținătoare este unul de recomandare, iar depășirea acestuia naște în beneficiul persoanei îndreptățite dreptul de se adresa justiției pentru realizarea efectivă a dreptului de restituire întrucât nereglementarea acestei ipoteze nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici temei de a o pune pe aceasta într-o situație de inferioritate față de persoana care primește răspuns în termenul legal.

împotriva susnumitei decizii, a declarat recurs Municipiul București, prin Primar General, sens în care invocă textele în vigoare ale art. 304 C. proc. civ. pct. 8 și 9.

Recurentul apreciază că din moment ce instituția a fost obligată la soluționarea notificării, prin emiterea unei decizii, fiind vorba de o obligație de a face, competentă este judecătoria de la sediul pârâtului, conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și respectiv art. 5 din același cod.

Pe fond, recurentul arată că obligațiile stabilite în sarcina sa sunt, conform Legii nr. 10/2001, numai de atributul Comisiei de aplicare a acestei legi, iar numai după soluționare, se poate formula contestația, ce în cauză, este prematură.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, susține același recurent, reclamanții erau obligați să depună acte doveditoare odată cu notificarea sau în termen pentru a curge termenul de 60 zile conform art. 23 Legea nr. 10/2001 și respectiv pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003, sens în care trebuiau făcute precizări din partea persoanei îndreptățite potrivit legii.

Recursul este nefondat.

în condiția în care persoanele îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 au înaintat notificarea instituției deținătoare și întrucât aceasta din urmă n-a respectat termenul, prevăzut de art. 25 din legea amintită, de a răspunde notificării, urmează că în cauză poate fi vorba numai de contestația reclamanților față de poziția pasivă a intimatului, sesizat cu notificarea, de a da curs cererii referitoare la măsurile reparatorii, prevăzute de reglementările speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De aceea, fiind o petiție a contestatorilor, în raport de atitudinea omisivă a intimatului, competența aparține în primă instanță tribunalului, secția civilă potrivit dispozițiilor speciale ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Deci, în funcție de obiectul cauzei ce-l constituie contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, urmează a se aplica necondiționat aceste norme de strictă interpretare în privința competenței materiale.

Termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 de a soluționa notificarea este de recomandare și nu de decădere, așa încât persoana îndreptățită să-și poată valorifica drepturile în egală măsură ca și cea care a primit răspuns printr-o decizie motivată.

Cum recurenta n-a răspuns acestei prerogative dată prin lege, astfel că poate fi obligată, în limitele prerogativelor statornicite de lege, să facă oferta în temeiul art. 26.

Ca atare, aplicând corect legea în privința competenței materiale a instanței și a atribuțiilor sale, în funcție de obiectul pricinii, înalta Curte apreciază că nu subzistă nici una din condițiile prevăzute și invocate în art. 304 pct. 3, 4, 8 și 9 C. proc. civ.

De aceea recursul a fost respins ca nefondat.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3933/2006. Civil