ICCJ. Decizia nr. 4397/2006. Civil
Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 327 din 29 martie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte contestația formulată de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., împotriva pârâților Municipiul București prin Primar general și Primarul general al municipiului București, a anulat în parte dispoziția nr. 786/2003 a Primarului general în ceea ce privește cele 14 încăperi situate la subsolul imobilului, precum și în ceea ce privește spațiul de la mansardă care face parte din contractul de închiriere nr. 03736792/1999; a respins capătul de cerere privind anularea dispoziției în ceea ce privește spațiul comercial deținut de SC I. SA și cota de teren aferentă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamantele sunt moștenitoarele defunctelor V.M. și V.C., care au avut calitatea de proprietare ale imobilului situat în București.
Prin dispoziție nr. 786 din 29 ianuarie 2003, emisă de Primarul general, reclamantelor le-a fost restituit în natură acest imobil, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, spațiul deținut de SC I. SA și cota aferentă de teren, precum și o serie de încăperi situate la subsolul, parterul și mansarda clădirii.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, tribunalul a reținut că la subsolul imobilului au rămas nevândute 14 încăperi având destinația de boxe, spălătorii și uscătorii, că la parterul celor două scări de bloc A și B există patru spații locative neînstrăinate și nerestituite, iar la mansardă unul din spațiile locative este ocupat în temeiul unui contract de închiriere.
în drept, tribunalul a reținut că aceste spații nu pot fi exceptate de la restituirea în natură a imobilelor conform art. 16 și art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel încât omisiunea restituirii acestora apare ca fiind nelegală.
în ceea ce privește spațiul cu altă destinație deținut în imobil de către SC I. SA, având în vedre faptul că această societate comercială este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 6,49 mp cotă-indiviză, tribunalul a constatat că Primăria municipiului București nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 1764 din 22 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Municipiul București prin Primar general, Primăria municipiului București împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele:
în ceea ce privește apelul declarat de pârât, întemeiat pe lipsa calității procesuale pasive a Primarului General, Curtea a arătat că în mod corect prima instanță a admis cererea reclamantelor și a dispus introducerea în cauză a Primarului general al municipiului București, deoarece dispoziția nr. 786/2003 a cărei anulare se solicită, este emisă de acesta.
Referitor la apelul declarat de reclamante, Curtea a reținut că acesta este nefondat, întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut de SC I. SA nu a fost anulat și produce efecte juridice, iar Primăria municipiului București nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a mai reținut că reclamantele nu pot invoca reaua-credință a SC I. SA, deoarece aceasta nu a fost chemată în judecată și nu s-a formulat cerere de anulare a certificatului de atestare, iar o astfel de cerere este inadmisibilă pe calea de atac a apelului.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând următoarele motive:
1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în respingerea apelului, în ceea ce privește cererea de restituire în natură a celor 14 încăperi ale imobilului.
în dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele arată că prima instanță a constatat în mod corect că spațiile în discuție pot fi restituite în natură, fiind libere sau deținute cu contract de închiriere, dar a omis să se pronunțe pe acest capăt de cerere și să dispună restituirea lor către pârâți, limitându-se numai la anularea dispoziției primarului cu privire la aceste spații și punându-le astfel pe recurente în imposibilitate de a executa hotărârea.
Recurentele solicită instanței să constate temeinicia acestui capăt de cerere, neexistând niciunul din cazurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 [art. 16,art.18,art.32 alin. (1) sau 10-11] care să justifice refuzul retrocedării în natură a acestor spații.
2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că SC I. SA deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate numai cu privire la suprafața de 6,49 mp de teren, și că acest certificat a fost obținut cu rea-credință, prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 206/1999, în condițiile în care reclamantele formulaseră cerere de restituire în natură a acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, încă din 28 iulie 1996.
în ceea ce privește spațiul comercial nerestituit prin dispoziția primarului, situat la parterul imobilului și deținut de SC I. SA, urmează a se constata că nu există nici un document din care să rezulte că această societate l-ar avea în proprietate ori că Primăria municipiului București nu ar avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Intimații nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat.
1. într-adevăr, așa cum corect susțin reclamantele, prima instanță, deși a anulat în parte dispoziția nr. 786/2003 a Primarului general, respectiv în partea referitoare la refuzul restituirii în natură a celor 14 încăperi, reținând în considerente că acestea nu sunt exceptate de lege de la restituirea în natură, a omis să se pronunțe prin dispozitiv, cu privire la măsura reparatorie ce urmează a fi acordată reclamantelor pentru aceste spații locative.
Deși reclamantele au atacat cu apel sentința, formulând și un motiv de apel pe acest aspect, curtea de apel nu a analizat motivul, săvârșind aceeași omisiune și lăsând practic nesoluționată cererea reclamantelor de restituire în natură a celor 14 încăperi situate la subsolul, parterul și mansarda imobilului.
2. în ceea ce privește spațiul comercial situat la parterul imobilului, cele două instanțe s-au limitat la a constata că pentru cota de teren aferentă acestui spațiu există un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA și de aici au tras concluzia că această societate comercială este și unitatea deținătoare a încăperii solicitate de reclamante.
în realitate, cele două instanțe nu au lămurit situația juridică a spațiului comercial propriu-zis, respectiv a încăperii în legătură cu care reclamantele solicită restituirea în natură, nerezultând din datele dosarului dacă SC I. SA deține un titlu de proprietate cu privire la acest spațiu sau, dimpotrivă, îl deține în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria municipiului București ori fără nici un titlu.
Nefiind lămurită această situație, în mod nelegal s-a stabilit că potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului București nu are calitatea de unitate deținătoare a spațiului în litigiu și, prin urmare, nu poate fi obligată la restituirea în natură a acestuia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul.
întrucât în ceea ce privește cele 14 încăperi situate la subsolul, parterul și mansarda imobilului nici prima instanță și nici cea de apel nu s-au pronunțat asupra fondului cererii de restituire în natură a acestora, înalta Curte a casat decizia, a admis apelul și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a desființat sentința Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Rejudecând cauza, Tribunalul va solicita părților să administreze probe pentru a lămuri situația juridică a spațiului comercial situat la parterul aceluiași imobil și, respectiv, dacă pârâtei Primăria municipiului București îi aparține calitatea de unitate deținătoare a acestui spațiu.
← ICCJ. Decizia nr. 4827/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4403/2006. Civil → |
---|