ICCJ. Decizia nr. 4403/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1124 din 21 decembrie 2004, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta N.T. împotriva pârâtului Primarul municipiului Râmnicu-Vâlcea, având ca obiect anularea dispoziției nr. 1359 din 23 martie 2004 și obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului neocupat de investiții, cu plata de despăgubiri în echivalent pentru suprafața ce nu poate fi restituită.
Totodată, tribunalul a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru construcțiile expropriate și demolate, precum și cererea de introducere în cauză a Prefecturii județului Vâlcea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Conform expertizei tehnice efectuate în cauză, terenul în suprafață de 460 mp situat în Râmnicu-Vâlcea, fiind străbătut de rețeaua de canalizare menajeră, de conducta de gaze naturale, de trotuare și alei de acces în zonă.
Potrivit expertizei, trei porțiuni din acest teren, ce totalizează 216 mp, pot fi restituite în natură.
Cu toate acestea, instanța, care a procedat și la o cercetare locală, a considerat că nu poate fi restituită în natură nici o porțiune de teren, având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se poate dispune restituirea în natură pentru partea de teren ocupată de construcții și nici cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora, situație în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Instanța a reținut că restituirea suprafeței de teren propusă de expert ar împiedica atât utilizarea rețelelor subterane menționate, cât și intervenția la cele două blocuri în cazul unor evenimente deosebite (cutremure, incendii etc.) astfel încât întreaga suprafață de 458, 15 mp teren este necesară utilizării construcțiilor alăturate, în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
în ceea ce privește dispoziția referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru construcțiile expropriate prin Decretul nr. 71/1980 al fostului Consiliu de Stat, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada datei la care reclamanta a primit dispoziția nr. 1359 din 23 martie 2004.
Admițând însă că această dispoziție a fost primită la data de 21 aprilie 2004, când reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, tribunalul a constatat că cererea completatoare formulată abia la 22 iunie 2004 s-a făcut peste termenul de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,astfel încât această din urmă cerere este tardiv formulată.
Totodată, tribunalul a mai reținut că reclamanta a notificat Prefectura județului Vâlcea solicitând despăgubiri bănești pentru construcțiile expropriate și demolate, precum și pentru terenul ocupat de investiții și restituirea în natură a terenului neocupat, iar prefectura a trimis dosarul spre soluționare primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea care a și emis dispoziția contestată.
Contestarea dispoziției trebuia făcută de către reclamantă și în contradictoriu cu Prefectura județului Vâlcea în același termen de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, cererea ulterioară din data de 30 noiembrie 2004 fiind de asemenea tardivă.
Prin decizia civilă nr. 374/A din 16 iunie 2005, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta N.T. împotriva sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:
în ceea ce privește situația de fapt, corect a stabilit tribunalul că întreaga suprafață de teren revendicată de reclamantă intră sub incidența art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă restituirea în natură a acesteia, deoarece este ocupată de construcții noi și necesară în vederea bunei utilizări a construcțiilor, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
în acest sens, curtea a arătat că în pronunțarea soluției instanța nu este ținută de concluziile expertului, ci este independentă, probele neavând o ierarhizare legală în ceea ce privește aprecierea lor.
Coroborând expertiza efectuată în cauză cu rezultatele cercetării locale, instanța a constatat că terenul solicitat este ocupat parțial de rețele de gaze și canalizare și de căi de acces și că acest teren constituie un spațiu închis situat între blocurile de locuințe și strada C. Restituirea suprafeței propusă de expert ar împiedica utilizarea rețelelor menționate, precum și intervenția de urgență la cele două blocuri în cazul unor catastrofe naturale sau evenimente deosebite.
în ceea ce privește cererea formulată de reclamantă la data de 22 iunie 2004, intitulată "precizare", curtea a reținut că prin aceasta, reclamanta a înțeles să conteste dispoziția primarului și sub aspectul neacordării de despăgubiri pentru construcția demolată.
Fiind o nouă cerere, în mod corect prima instanță a considerat-o tardiv formulată, la calculul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, instanța pornind de la data de 21 aprilie 2004, care este data cererii introductive de instanță, admițând astfel că dispoziția a fost primită de reclamantă chiar în acea zi.
Curtea a mai arătat că și dacă ar fi fost considerată în termen, cererea este neîntemeiată, deoarece reclamanta a fost despăgubită la momentul exproprierii pentru construcția în litigiu, cu suma de 77.595,60 lei, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Cum această sumă se situează sub plafonul maxim de 80.000 lei pentru care se acordau despăgubiri la momentul exproprierii, potrivit legislației în vigoare la acea dată (Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979) și adăugând faptul că nu s-a făcut dovada contestării sumei primite, rezultă că reclamanta nu a fost prejudiciată, primind o despăgubire integrală situată sub plafonul maxim menționat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând următoarele motive:
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de încuviințare a unei noi expertize solicitată de ea și, dacă instanța de apel ar fi aplicat corect legea, ar fi admis această probă.
Pe de altă parte, instanța de apel a interpretat eronat toate cele trei motive formulate de reclamantă.
Astfel, reclamanta criticase hotărârea primei instanțe prin aceea că tribunalul a trecut peste părerea unui specialist, a cărui expertiză totuși a omologat-o, ceea ce nu era posibil nici măcar în temeiul rolului activ, neputând să judece mai mult decât obiectul cu care a fost legal învestită.
Este adevărat că instanța este liberă să aprecieze probele și că nu există o ierarhizare legală a acestora, dar în anumite materii, numai specialiștii își pot spune părerea, cum este cazul de față.
în ceea ce privește respingerea cererii de despăgubiri ca tardiv formulată, ceea ce nu a observat instanța, ajungând astfel la o aplicare greșită a legii, este faptul că de la bun început reclamanta a solicitat anularea dispoziției Primarului în integralitatea sa, și nu doar anularea unor părți din această dispoziție.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestuia, recurenta arată că motivarea unei hotărâri trebuie să existe, să fie exactă și suficientă.
în speță, instanța de apel nu a motivat exact și suficient modul în care a reținut situația de fapt, în ceea ce privește traseul rețelelor subterane care afectează terenul solicitat de reclamantă.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de încuviințare a unei noi expertize de specialitate, care urma să aibă drept obiectiv aprecierea posibilităților de intervenție la blocurile vecine, în condițiile în care terenul i-ar fi fost retrocedat, probă hotărâtoare în dezlegarea pricinii.
Recurenta a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi.
Intimata Prefectura municipiului Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și arătând că nu are calitate procesuală pasivă, notificarea ce i-a fost adresată de către reclamantă fiind redirecționată, conform art. 10 și art. 33 din Legea nr. 10/2001, Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Recursul este nefondat.
1. Recurenta critică pe de o parte, omisiunea instanței de apel de a-i încuviința proba cu o nouă expertiză tehnică de specialitate, considerând incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte critică omisiunea instanței de apel de a-i soluționa această cerere de probe, în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ..
Omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la o probă solicitată nu intră sub incidența art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, textul de lege menționat vizând ipoteza în care, instanța nu se pronunță asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, și nu asupra unei dovezi solicitate.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că dacă instanța de apel ar fi aplicat corect legea, ar fi admis expertiza solicitată de ea.
Motivul pentru care Curtea de Apel a respins această probă, așa cum apare consemnat în încheierea de dezbateri de la 9 iunie 2005, a fost acela că la dosarul cauzei s-au administrat suficiente probe pentru ca instanța să-și poată forma o părere.
Această apreciere a instanței cu privire la utilitatea probei solicitate nu poate intra sub cenzura de nelegalitate a hotărârii, efectuată de instanței de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu se poate reține încălcarea ori aplicarea greșită a vreunui text de lege.
2. Depășirea limitelor învestirii instanței reprezintă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Deși recurenta susține că instanța de apel a judecat mai mult decât cererea cu care a fost legal învestită, această critică nu poate fi reținută pentru că, în realitate, recurenta nu se referă la obiectul cererii de chemare în judecată, ci la faptul că instanța nu putea să se suprapună părerii expertului și în același timp să contrazică părerea acestuia.
Sub acest aspect, corect a reținut instanța de apel că legea nu stabilește o ierarhie a probelor și că instanța își poate forma convingerea atât pe baza concluziilor raportului de expertiză cât și pe constatările personale efectuate cu ocazia cercetării locale.
3. în ceea ce privește cererea completatoare, în mod legal aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată.
Din punct de vedere procedural, fiind vorba despre o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, cererea depusă la data de 22 iunie 2004 nu putea fi primită în condițiile în care pârâta s-a opus, față de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că, în realitate, nu a fost vorba despre o nouă cerere, câtă vreme prin cererea introductivă contestase dispoziția primarului în întregime.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece prin cererea introductivă reclamanta a solicitat exclusiv anularea dispoziției nr. 1359 din 23 martie 2004, emisă de Primarul municipiului Râmnicu-Vâlcea, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, precum și obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului rămas liber pe vechiul amplasament și plata de despăgubiri în echivalent pentru suprafața ce nu mai poate fi restituită.
Reclamanta nu a arătat că înțelege să conteste și dispoziția prin care i s-a respins cererea de despăgubiri pentru construcția demolată și nu a solicitat obligarea pârâtei la acordarea acestora.
în atare situație, în lipsa dovezii de comunicare a dispoziției primarului către reclamantă, corect cele două instanțe au pornit de la premisa că dispoziția i-a fost comunicată reclamantei cel târziu la data de 21 aprilie 2004, când a formulat contestația, și tot corect au stabilit că termenul de 30 de zile în care se puteau contesta măsurile dispuse prin dispoziție era deja împlinit la data de 22 iunie 2004, când reclamanta a solicitat, prin cerere completatoare, și plata de despăgubiri pentru construcția demolată.
4. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este incident în speță, deoarece acesta vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea deciziei instanței de apel este amănunțită și convingătoare, iar faptul că această instanță nu ar fi insistat suficient asupra unui aspect învederat de recurentă nu poate atrage modificarea hotărârii în baza textului de lege menționat.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte a menținut decizia și în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4397/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4818/2006. Civil → |
|---|
