ICCJ. Decizia nr. 4664/2006. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4840 din 15 iulie 2004 contestatorii D.C., U.S., U.I. și N.E. au solicitat în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești anularea dispoziției nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de acesta din urmă, cu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploiești, județul Prahova (teren în suprafață de 862 mp și construcție demolată).
S-a arătat în motivarea cererii că imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorilor, notificarea fiindu-le respinsă în mod neîntemeiat, în condițiile în care au făcut dovada vocației succesorale și a dreptului de proprietate asupra imobilului.
în cauză a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către numita I.S. care a cerut ca și reclamanții, anularea dispoziției și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, motivând că are aceeași vocație succesorală ca și reclamanții.
Prin sentința nr. 1417 din 14 decembrie 2004 Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat dreptul reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în suprafață de 562 mp și construcția demolată, fiind respinsă cererea de intervenție în interes propriu ca tardivă.
Această sentință a fost anulată prin decizia nr. 583 din 26 aprilie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, care a apreciat că prima instanță a soluționat în mod greșit cererea de intervenție prin admiterea excepției de tardivitate, față de dispozițiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd posibilitatea formulării intervenției în interes propriu în fața primei instanțe până la închiderea dezbaterilor.
Evocând fondul, instanța de apel a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu a anulat dispoziția atacată, constatând dreptul reclamanților și intervenientei în interes propriu la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul din Ploiești, județul Prahova, compus din teren în suprafață de 742 mp și construcțiile (corp A și corp B) care au existat pe acesta, valoarea despăgubirilor fiind stabilită conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză (621.000.000 lei pentru teren și 1.005.979.000 lei pentru construcții).
Pentru pronunțarea acestei soluții instanța a reținut în fapt, că autorii reclamanților și ai intervenientei, U.V. și U.M. au cumpărat de la numitul O.I. (în anul 1934) o suprafață de teren de 562 mp situat în Ploiești. Un an mai târziu, respectiv în 1935, același vânzător a înstrăinat numiților N.G. și N.M. suprafața de 101 mp din terenul situat la aceeași adresă, cu mențiunea că se învecinează la nord cu terenul proprietatea autorilor reclamanților și intervenientei.
Față de împrejurarea că în anul 1934 vânzătorul O.I. înstrăinase o suprafață de 562 mp, rezervându-și o diferență de 300 mp, că din aceasta în anul 1935 a mai înstrăinat încă 101 mp, iar la momentul acestei ultime înstrăinări delimitarea terenului era diferită, învecinându-se cu terenul proprietatea autorilor reclamanților, s-a concluzionat în sensul unei prezumții de proprietate în favoarea acestora din urmă.
Astfel, s-a apreciat că diferența până la 761 mp a fost dobândită, între cele două înstrăinări, tot de către autorii reclamanților, în felul acesta explicându-se și noile vecinătăți ale terenului în anul 1935.
Această concluzie s-a sprijinit și pe conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, care a identificat terenul ce a făcut obiect al notificării, ca având o suprafață de 742 mp.
în privința construcțiilor de pe teren (reprezentate de două corpuri, A și B) s-a reținut că acestea au fost demolate.
De asemenea, s-a constatat calitatea reclamanților și a intervenientei de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii deoarece au vocație succesorală la moștenirea foștilor proprietari și au formulat cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001.
împrejurarea că nu a fost eliberat certificat de moștenitor a fost găsită nerelevanță, față de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care au operat o repunere în termenul de acceptare a succesiunii în favoarea oricărei persoane având vocație succesorală, care nu a renunțat la moștenirea autorului și care a formulat cerere de restituire în baza acestui act normativ.
Dreptul la despăgubiri a fost recunoscut în egală măsură și intervenientei, fiind înlăturată susținerea reclamanților potrivit căreia aceasta nu a formulat contestație înăuntrul termenului de 30 zile, cu motivarea că nu s-a făcut dovada datei la care acesteia i-a fost comunicată dispoziția.
Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi respectat termenul de 30 zile pentru atacarea dispoziției, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de unii dintre comoștenitori profită și celorlalți.
împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarele D.C., N.E. și intimata Primăria Municipiului Ploiești.
1) Recurentele-contestatoare au criticat soluția invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
în mod nelegal, evocând fondul, instanța de apel a admis cererea de intervenție formulată de I.S.
Procedând de această manieră, instanța a realizat o confuzie între termenul până la care poate fi primită o astfel de intervenție voluntară în proces și termenul special, reglementat de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia poate fi atacată dispoziția primarului.
De asemenea, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. la care face trimitere instanța nu erau aplicabile în speță, întrucât intervenienta nu a figurat în aceeași notificare cu ceilalți reclamanți, astfel încât actele procedurale îndeplinite de aceștia să-i profite.
De aceea, cererea de intervenție în interes propriu este tardivă, în ce privește caracterul ei de plângere împotriva dispoziției primarului.
2. Primăria Municipiului Ploiești a criticat decizia sub următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având la bază o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care se aplică situațiilor în care titularul dreptului de proprietate era decedat la data preluării bunului.
De asemenea, pentru a face dovada calității de succesori, contestatorii nu se puteau prevala doar de certificatele de stare civilă, ci trebuia depus certificatul de moștenitor, ca act final al procedurii succesorale notariale.
S-a realizat de asemenea, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în accepțiunea dată prin H.G. nr. 498/2003, din care rezultă că prima teză a alin. (3) din art. 4 vizează numai situația în care asupra imobilului ce face obiectul legii a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moștenitor, ce a cuprins succesibili acceptanți ori succesibili renunțători.
- precizarea câtimii pretențiilor și majorarea acestora cu o suprafață de 300 mp este inadmisibilă, întrucât contestația formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 are un obiect precis, reprezentat de dispoziția atacată.
în plus, actele depuse la dosar nu demonstrează în nici un fel că autorii contestatorilor ar fi avut vreun drept asupra suprafeței de 300 mp. Cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt încheiate de către același vânzător cu doi cumpărători diferiți. Simplul fapt că cei doi cumpărători sunt vecini nu creează o prezumție de proprietate în favoarea contestatorilor.
Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), stabilind despăgubiri bănești în condițiile în care prin notificările și contestația formulată nu s-a solicitat acest lucru, ci numai acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede doar posibilitatea acordării despăgubirilor bănești și nicidecum obligativitatea stabilirii lor. Acordarea unor astfel de despăgubiri se poate face în urma discuțiilor cu membrii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar nu printr-o decizie arbitrară a instanței de judecată.
S-a arătat totodată, că instanța a ignorat teza a doua a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că persoana îndreptățită poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Or, notificatorii au făcut o astfel de opțiune, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent și nicidecum despăgubiri bănești.
Criticile formulate prin intermediul celor două recursuri sunt nefondate.
1) Astfel, în ce privește recursul declarat de către contestatoarele D.C. și N.E., urmează să se constate că modalitatea în care instanța a procedat la soluționarea cererii de intervenție în interes propriu formulată de I.S. este corectă, iar argumentele aduse în sprijinul soluției nu sunt contradictorii pentru a atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Intervenienta a justificat, la fel ca și reclamanții, calitatea sa de persoană îndreptățită, de pe urma autorului comun U.V., la acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
în aceste condiții, recurgerea la calea procedurală a intervenției în interes propriu, după ce ceilalți comoștenitori învestiseră instanța prin cerere principală, a fost singura modalitate prin care se putea valorifica un drept propriu în cadrul unui proces deja început.
Aprecierea făcută de instanță, cu trimitere la dispoziția art. 50 alin. (2) C. proc. civ., asupra formulării în termen a cererii de intervenție în interes propriu nu este, astfel cum susțin recurentele, rezultatul unei confuzii între dispoziția procedurală menționată și prevederea specială conținută de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de atacare a dispoziției primarului.
Instanța a stabilit mai întâi că a fost învestită în termen procedural prin cererea de intervenție principală, după care a analizat natura dreptului valorificat prin intermediul acestei căi procedurale, și faptul că este vorba de o contestație împotriva dispoziției primarului, supusă la rândul ei unui termen, reglementat de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest ultim aspect, s-a reținut pe de o parte, împrejurarea că nu s-a făcut dovada unei date de comunicare a dispoziției de la care să curgă termenul de atacare a ei, pentru a se putea trage concluzia pe aspectul tardivității, și pe de altă parte, faptul că oricum, demersul anterior al reclamanților care învestiseră deja instanța era de natură a profita intervenientei, în condițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ.
Susținerea recurentelor în sensul că textul procedural menționat nu ar fi aplicabil deoarece intervenienta nu a figurat în aceeași notificare cu a reclamanților-contestatori, nu poate fi primită.
Obiectul contestației l-a reprezentat dispoziția nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de Primarul Municipiului Ploiești prin care s-a dat răspuns notificărilor formulate de reclamanți și de intervenienți.
împrejurarea că aceștia au formulat cereri (notificări) de restituire distincte, dar privitoare la același imobil, nu este de natură, cum eronat se susține, să ducă la curgerea unor termene de exercitare a contestației diferite. Câtă vreme soluționarea notificărilor s-a făcut printr-o singură dispoziție, aceasta face obiectul căii de atac, în condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere situația reclamanților și a intervenientei, de comoștenitori ai aceluiași proprietar, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. își găsesc aplicabilitatea, actul de procedură favorabil (cum este și contestația) îndeplinit de unul dintre ei profitând și celorlalți.
Chiar și pentru ipoteza în care intervenienta nu ar fi dobândit calitatea de parte în proces, efectele favorabile ale hotărârii i-ar fi profitat, întrucât anularea dispoziției primarului înseamnă recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru toate persoanele îndreptățite care au formulat notificări înăuntrul termenului prevăzut de lege. Numai în situația în care unul dintre moștenitori nu ar fi urmat procedura (transmiterii notificării către unitatea deținătoare), de cota succesorală a acestuia ar fi profitat ceilalți moștenitori care au depus în termen cererea de restituire [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001].
Pentru considerentele arătate, s-a constatat că în cauză s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor procedurale și de drept substanțial, că argumentele instanței nu sunt contradictorii, astfel încât motivele de recurs invocate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. nu subzistă în cauză.
2. Recursul declarat de Primăria Municipiului Ploiești este de asemenea nefondat, având în vedere următoarele:
Susținerea potrivit căreia părțile nu ar fi făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite întrucât nu au depus la dosar certificat de moștenitor de pe urma autorului ignoră dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest text reglementează tocmai situația acelor persoane care nu au acceptat moștenirea, cu privire la bunuri ce fac obiectul legii, și care sunt repuse de drept în termenul de acceptare. De asemenea, cererea de restituire (formulată de către reclamanți în termen) are valoare de act de acceptare a succesiunii.
încadrându-se în ipoteza textului de lege, reclamanții și intervenienta au probat calitatea lor de succesori, pretenția recurentei de a fi prezentat certificat de moștenitor, singurul care ar avea valoare probatorie, venind să ignore o dispoziție legală specială.
Referitor la pretinsa majorare a câtimii obiectului pretențiilor cu suprafața de 300 mp și la caracterul inadmisibil al acesteia, critica este nefondată având în vedere cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata.
Instanța a fost învestită cu o contestație împotriva soluției prin care nu s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii așa încât raportat la acest obiect nu se putea pune problema majorării câtimii pretențiilor.
în același timp, cele două suprafețe de teren fuseseră solicitate prin intermediul notificărilor și deci, în instanță, în cadrul contestației, s-a pus în discuție restituirea întregului teren.
Cu privire la dreptul de proprietate și la faptul că acesta nu ar fi fost probat pentru o suprafață de 300 mp întrucât cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar au fost încheiate cu doi cumpărători diferiți, critica este de asemenea nefondată.
Instanța nu a interpretat cel de-al doilea contract, încheiat în anul 1935 de același vânzător, dar cu familia N. în sensul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamanților pentru o diferență de teren de 300 mp.
Interpretând succesiunea înstrăinărilor care s-au făcut cu privire la o suprafață totală de teren de 862 mp, instanța a constatat că din anul 1934, când a avut loc prima vânzare, a unei suprafețe de 562 mp către autorul reclamanților, până în anul 1935, când numitului N.G. i s-a înstrăinat din bucata inițială de teren o suprafață de 101 mp, a avut loc o modificare a vecinătăților terenului dobândit în anul 1934 în sensul extinderii proprietății autorului reclamanților (în așa fel încât terenul dobândit de familia N. în 1935 se învecina cu proprietatea lui U. și nu cu restul de proprietate, de 300 mp, ce i-ar fi rămas vânzătorului I.O., dacă nu ar fi procedat la o altă înstrăinare între timp).
în aceste condiții, instanța s-a întemeiat pe o prezumție de proprietate în favoarea autorului reclamanților, trăgând consecința ce se impunea din succesiunea înstrăinărilor, că acesta și-a întregit proprietatea și cu suprafața de 300 mp.
Potrivit celor expuse, raționamentul instanței nu a avut la bază o interpretare eronată a celor două contracte de vânzare-cumpărare (ce ar fi atras incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) întemeindu-se în realitate pe o prezumție, nerăsturnată prin alte mijloace de probă administrate în cauză.
Motivul de recurs invocat cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat în condițiile în care stabilind natura măsurilor reparatorii, instanța nu s-a pronunțat în afara limitelor învestirii.
Faptul că notificatorii au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent și "nicidecum despăgubiri bănești", astfel cum se menționează prin motivele de recurs, nu înseamnă că instanța, făcând aplicarea textelor de lege incidente, nu trebuia să indice felul acestor măsuri reparatorii. Acordarea despăgubirilor bănești se înscria, la momentul soluționării contestației, printre formele de reparație prin echivalent, atunci când nu este posibilă reparația în natură.
în același timp, a susține caracterul "arbitrar" al hotărârii instanței și faptul că numai "membrii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei" ar fi putut determina cuantumul despăgubirilor, înseamnă din partea recurentei o nesocotire a principiilor după care se desfășoară procedura judiciară, cu garanțiile procesuale reglementate de lege.
Stabilirea despăgubirilor s-a realizat pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, la care au avut acces toate părțile și din conținutul cărora rezultă criteriile avute în vedere la evaluare.
Pentru considerentele expuse și criticile formulate prin recursul Primăriei au fost găsite neîntemeiate, și au fost respinse în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4812/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4689/2006. Civil → |
|---|
