ICCJ. Decizia nr. 5451/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2002, reclamanții C.F.I.T. și C.F.D.M. au chemat în judecată pe pârâții F.I., F.S., Consiliul local al municipiului Arad și Primarul municipiului Arad, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 39 din 30 octombrie 1996 încheiat de SC R. SA Arad cu pârâții F.I. și F.S., având ca obiect apartamentul nr. 6 din municipiul Arad, să anuleze dispoziția nr. 3198 din 4 iulie 2002 emisă de primar, prin care li s-a respins reclamanților cererea de restituire în natură a apartamentului și să dispună restituirea către reclamanți a apartamentului în litigiu.
Ulterior, reclamanții au solicitat judecarea cererii în contradictoriu și cu pârâta SC R. SA Arad.
Prin sentința civilă nr. 126 din 17 martie 2003, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea reclamanților și, totodată, i-a obligat pe aceștia la plata sumei de 5 000 000 lei cheltuieli de judecată către pârâții F.I. și F.S.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Titlul statului cu privire la apartamentul în litigiu nu poate fi considerat valabil, prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 din legea nr. 213/1996, deoarece la preluarea imobilului au fost încălcate dispozițiile art. 36 ale Constituției din 1965, precum și cele ale art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, motiv pentru care buna-credință a cumpărătorilor trebuie analizată conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, tribunalul a reținut că pârâții F.I. și F.S. au cumpărat de la stat apartamentul în anul 1996, când dreptul de proprietate al statului se găsea consolidat, în urma unui proces câștigat de acesta împotriva foștilor proprietari, iar în cartea funciară nu era notat vreun alt proces de natură a crea dubii asupra valabilității titlului statului.
Este adevărat că pârâții, locuind în același imobil cu socrul reclamantului, au cunoscut situația juridică a imobilului, dar acest fapt nu înlătură buna lor credință, câtă vreme au acționat în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ care nu permitea reclamanților să redobândească în natură apartamentul, iar pârâții aveau acest drept conform art. 6 din lege.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut ca fiind fără relevanță împrejurarea că ulterior s-au adoptat Legile nr. 213/1998 și 10/2001, care abordează într-un mod diferit problematica valabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada regimului comunist.
Prin decizia civilă nr. 121 din 9 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței și i-a obligat la plata sumei de 5000000 lei cheltuieli de judecată către pârâții F.I. și F.S.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Reclamanții au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocând nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului vândut și reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului.
în ceea ce privește titlul statului, acesta îl reprezintă Decretul nr. 223/1974, enumerat ca atare de Legea nr. 112/1995 și de normele metodologice de aplicare a acesteia, iar problema valabilității sau nevalabilității acestui titlu a fost irevocabil soluționată prin decizia civilă nr. 56/1995 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat.
în ceea ce privește reaua-credință a cumpărătorilor, acest aspect a mai făcut obiectul unei judecăți, finalizată prin decizia civilă nr. 2605/2002 a Curții de Apel Timișoara, de asemenea irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, prin care s-a reținut că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 30 octombrie 1996.
în atare situație, devin incidente dispozițiile art. 16 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar foștii proprietari pot beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamanților de constatare a nulității contractului și de restituire în natură a apartamentului.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele critici:
în fața primei instanțe, pârâții F.I. și F.S. au invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la problema valabilității titlului statului, dar instanța a respins în mod corect excepția, întrucât prin decizia civilă nr. 56/1995 Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat doar cu privire la modul de aplicare a acestui act normativ imobilului în litigiu, or, în procesul de față se solicită analizarea valabilității titlului statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1996; reclamații susțin că acest decret contravenea Constituției din 1965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
în mod corect prima instanță a reținut că nu există identitate de cauză și a respins excepția, iar cum pârâții nu au declarat apel împotriva modului de soluționare a excepției, curtea nu mai putea să o repună în discuție.
Nici în ceea ce privește buna-credință a cumpărătorilor, reținută prin decizia civilă nr. 2605/2002 a Curții de Apel Timișoara, nu există autoritate de lucru judecat.
Astfel, în procesul finalizat prin decizia menționată s-a reținut că pârâții au fost de bună-credință din împrejurarea că aceeași instanță reținuse anterior valabilitatea titlului statului, or, în prezentul proces reclamanții invocă din nou nevalabilitatea titlului statului, dar pentru un alt motiv, și anume nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974 însuși.
Prin urmare, reaua-credință a cumpărătorilor trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile de drept comun din art. 1898-1899 C. civ., potrivit cărora buna-credință este convingerea fermă a achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Din probele administrate în cauză reiese că în conștiința pârâților trebuia să fi existat cel puțin o îndoială cu privire la valabilitatea titlului statului, determinată nu numai de numeroasele litigii care au avut loc între părți, dar și de faptul că au fost avertizați personal de către reclamați despre intenția lor de a revendica imobilul, chiar în lipsa notării în cartea funciară a existenței vreunui litigiu.
în drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâții SC R. SA Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Pe parcursul procesului a decedat pârâtul F.I., procesul fiind continuat în contradictoriu cu moștenitorii acestuia: F.S., F.A. și F.A.B.
La data de 2 mai 2006, intimata-pârâtă SC R. SA. a învederat instanței că a fost reziliat contractul încheiat cu Consiliul local al municipiului Arad având ca obiect concesionarea serviciului public de administrare, reparare și întreținere a fondului locativ și, prin urmare, nu mai are calitate procesuală pasivă.
Excepția este neîntemeiată, deoarece calitatea procesuală pasivă este dată acestei pârâte de calitatea sa de parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată și care nu este afectată de ulterioara reziliere a contractului de concesionare a serviciului public, în temeiul căruia pârâta a acționat la momentul vânzării imobilului.
Recursul declarat de reclamanți este nefondat.
în ceea ce privește excepția autorității lucrului judecat cu privire la chestiunea valabilității titlului statului, chiar dacă pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței, neavând, de altfel, interes să o facă din moment ce au câștigat procesul, fiind vorba despre o excepție de ordine publică, instanța o putea ridica din oficiu, în orice stare a pricinii, așa cum prevede art. 166 C. proc. civ.
Așadar, sub acest aspect de ordin procedural instanța de apel nu a săvârșit nici o greșeală.
Curtea a reținut însă greșit că decizia nr. 56/1995 a aceleiași instanțe ar avea autoritate de lucru judecat asupra problemei valabilității titlului statului deoarece, așa cum corect arătase tribunalul, cererea de chemare în judecată finalizată prin menționata decizie avea alt temei de fapt și de drept decât cea de față, inclusiv cu privire la chestiunea litigioasă a valabilității titlului statului.
Astfel, în primul proces se invocase greșita aplicare a Decretul nr. 223/1974, iar în cel de față se susține că titlul statului nu a fost valabil din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că, pentru a fi valabilă, preluarea imobilului de către stat trebuie să se fi făcut nu numai cu respectarea legilor în vigoare, dar și a Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte.
Prin urmare, în mod greșit a stabilit curtea de apel că titlul statului este valabil deoarece l-a reprezentat un act normativ considerat astfel de Legea nr. 112/1995 și de normele metodologice de aplicare a acesteia și că sub acest aspect ar opera și autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 65/1995 a Curții de Apel Timișoara.
în ceea ce privește însă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a aceleiași instanțe, prin care s-a stabilit irevocabil că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului a cărui nulitate absolută se invocă, hotărârea recurată este legală, existând identitatea de părți, de obiect și de cauză cerute de art. 1201 C. civ.
Identitatea de părți și de obiect nu este contestată de recurenți, însă aceștia susțin că nu există identitate de cauză, pentru că în acest al doilea proces, având ca obiect constatarea nulității contractului, se invocă dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar acest text are în vedere ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.
Este adevărat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, așa cum corect a reținut tribunalul, și că, prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei, care condiționează validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașii de buna-credință a acestora la momentul contractării.
Textul de lege menționat nu prevede însă alte criterii de determinare a bunei-credințe decât cele avute în vedere cu ocazia primei judecăți, iar motivele pentru care reclamanții consideră că pârâții au fost de rea-credință sunt aceleași, astfel încât nu se poate reține că a doua cerere de chemare în judecată are o altă cauză juridică decât prima.
în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 2605 din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, aceiași reclamanți au susținut că chiriașii-cumpărători, care au avut calitatea de intervenienți în acel proces, au fost de rea-credință, pentru că nu au depus minime diligențe pentru a afla adică imobilul este sau nu revendicat.
Instanța a reținut că intervenienții au fost de bună-credință, deoarece au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior pronunțării deciziei civile nr. 56/1995 a Curții de Apel Timișoara, prin care se stabilise irevocabil că statul are un titlu de proprietate valabil și, așa fiind, atât statul ca vânzător, cât și cumpărătorii intervenienți au fost încredințați că încheie un contract valid.
în prezenta acuză, reclamanții solicită din nou instanței ca, analizând probele administrate, să rețină că pârâții au fost de rea-credință, deoarece cu minime diligențe ar fi putut afla că titlul statului este contestat.
Câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit că pârâții au fost încredințați că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu statul, ca adevărat proprietar al apartamentului și că, prin urmare, au fost de bună-credință, există autoritate de lucru judecat cu privire la această chestiune litigioasă și nu se poate ca într-un al doilea proces să se ajungă la o concluzie contrară, cu înfrângerea principiului res judicata.
în mod legal curtea de apel a admis excepția autorității lucrului judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a Curții de Apel Timișoara, care face de prisos analiza pe fond a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a contractului.
în condițiile în care contractul este menținut, restituirea în natură a apartamentului nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menținut decizia și a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5282/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5853/2006. Civil → |
|---|
