ICCJ. Decizia nr. 5923/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1483 din 9 iulie 2004, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de reprezentanta intervenientei SC I.E. SRL.
S-a admis excepția nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 12 din 13 februarie 2002 eliberat de B.N.P. V.L.
A fost respinsă acțiunea completată, formulată de reclamanta M.E., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect anularea dispozițiilor nr. 3268 din 29 octombrie 2003 și nr. 3269 din 29 octombrie 2003 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca.
S-au admis cererile de intervenție accesorie, în interesul pârâților, formulate de intervenienții Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Interjudețeană Cluj-Bistrița-Zalău, și SC I.E. SRL și s-a respins cererea formulată de intervenienta SC I.E. SRL privitoare la cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a formulat două cereri pentru anularea dispozițiilor prin care i-au fost respinse notificările privitoare la imobilele proprietatea numitei V.M., sora bunicului său, susținând că și-a dovedit calitatea de moștenitor legal a fostei proprietare cu certificatul de moștenitor nr. 12 din 13 februarie 2002, emis de Notarul Public V.L.
în proces au intervenit, în interesul pârâților, Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Interjudețeană Cluj-Bistrița-Zalău, și SC I.E. SRL, iar intervenienta SC I.E. SRL a invocat excepțiile nulității certificatului de moștenitor și lipsei calității procesuale active.
Motivul care a stat la baza respingerii notificărilor a fost acela că recunoașterea paternității mamei reclamantei făcută de P.O., decedat la 1 martie 1931, printr-o declarație dată la 8 septembrie 1931, face ca legătura de rudenie dintre notificatoare și fosta proprietară tabulară a imobilului "să fie susceptată".
Excepția nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 12/2002 este întemeiată. Prin acest certificat s-a stabilit calitatea reclamantei de moștenitoare legală a mamei sale, defuncta A.P.E.E., dar și a defunctei A.P.E.E. de succesoare după defuncta V.M., decedată la data de 31 august 1952.
Mama reclamantei s-a născut la data de 23 septembrie 1919 și, conform extrasului din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1919, a fost copil născut în afara căsătoriei. Potrivit rubricii "observații" din acest extras, paternitatea acesteia a fost recunoscută de P.O., tatăl natural, la data de 8 septembrie 1931, însă copia certificatului de deces aflată la fila 62 atestă faptul că decesul numitului P.O. s-a produs la data de 1 martie 1931.
Prin urmare, succesiunea defunctului P.O. s-a deschis la data de 1 martie 1931, când art. 654-658 C. civ. stabileau două condiții pe care trebuia să le întrunească o persoană pentru a moșteni, la care literatura juridică a adăugat-o pe aceea de a avea vocația la moștenire, recunoscută persoanelor care sunt în legătură de rudenie cu defunctul.
Chemarea la moștenire a fost reglementată diferit în timp, iar la data de 1 martie 1931 când s-a deschis succesiunea defunctului P.O. drepturile copilului din afara căsătoriei și ale descendenților acestuia erau reglementate prin dispozițiile C. civ., modificate în anul 1949 prin adoptarea Decretului nr. 130/1949.
Conform art. 304-306 C. civ., texte abrogate ulterior prin Decretul nr. 130/1949, copiii naturali (născuți sau concepuți în afara căsătoriei) puteau fi legitimați numai prin căsătoria părinților, încheiată ulterior nașterii lor. Mama reclamantei și-a păstrat însă statutul de copil natural, pentru că părinții săi nu s-au căsătorit, iar conform art. 677 C. civ., în redactarea inițială, copiii naturali succed mamei lor, ascendenților și colateralilor mamei ca și copiii legitimi.
Această prevedere a fost modificată prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, în sensul că s-a prevăzut pentru copilul natural care și-a stabilit filiația față de tată prin recunoaștere voluntară, precum și pentru descendenții lui legitimi că au în succesiunea tatălui aceleași drepturi ca și copiii legitimi și descendenții lor. Modificarea a intervenit însă ulterior deschiderii succesiunii defunctului P.O. și prin interpretarea per a contrario mama reclamantei era înlăturată de la moștenirea tatălui și a rudelor sale.
De aceea, mama reclamantei nu avea vocație nici la moștenirea lăsată de tatăl natural și nici la moștenirea rudelor sale.
împrejurarea că prin sentința civilă nr. 9153 din 17 decembrie 2001, Judecătoria Sibiu a stabilit că mama reclamantei, născută la data de 23 septembrie 1919, are ca tată pe numitul P.O. nu-i conferă vocație la succesiunea tatălui și a rudelor acestuia, pentru că chiar dacă peternitatea era stabilită, statutul numitei N.E.E. este de copil născut din afara căsătoriei.
în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 18 din Decretul nr. 130/1949, deoarece decesul numitului P.O. s-a produs anterior intrării în vigoare a acestui decret.
De aceea, V.M., sora defunctului P.O., nu putea să transmită drepturi succesorale unei persoane care nu avea vocație succesorală.
în privința excepției lipsei calității procesuale active pentru formularea celor două plângeri împotriva dispozițiilor emise de primar, se reține că nu este întemeiată, pentru că dispozițiile atacate având ca obiect notificările prin care se revendică imobilul situat în Cluj-Napoca, evidențiat în C.F. Cluj, nr. top 14/1 și 14/2, reclamanta este îndreptățită să le conteste.
Pe fond, se reține că cererile nu sunt întemeiate, întrucât corect s-a constatat de către entitatea investită cu soluționarea notificărilor că între reclamantă și proprietarul tabular al imobilului nu există legătură de rudenie care să-i confere calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 676/A din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Cluj.
Instanța de apel a reținut că art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 130/1949, invocat de apelantă, a modificat art. 677 C. civ., în sensul că recunoaște copilului natural care și-a stabilit filiația față de tată, precum și descendenților săi legitimi, aceleași drepturi în succesiunea tatălui ca și copiilor legitimi și descendenților lor.
Decretul nr. 130/1949 asimilează situația juridică a copilului născut din afara căsătoriei cu cea a copilului legitim doar în privința succesiunii tatălui său nu și a rudelor acestuia.
De aceea, la data deschiderii succesiunii mătușii mamei reclamantei (colateral privilegiat al tatălui acesteia), mama reclamantei fiind copil nelegitim nu era chemată la moștenirea rudelor tatălui său.
Vocația succesorală legală a copilului născut din afara căsătoriei, cu privire la moștenirea rămasă după rudele tatălui, a fost recunoscută prin art. 63 C. fam., pus în aplicare prin Decretul nr. 32/1954, însă la data deschiderii succesiunii proprietarei tabulare V.M. (31 august 1952), copilul natural cu paternitatea recunoscută nu avea vocație succesorală la moștenirea rudelor tatălui.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici.
Hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 298 C. proc. civ., pentru că nu rezultă care sunt motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile apelantei.
Soluționarea excepției privitoare la nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nu era de natură să înlăture cercetarea în fond a pricinii și s-au încălcat dispozițiile art. 127 C. proc. civ., pentru că apelanta nu a avut posibilitatea să pună concluzii pentru susținerea motivelor de apel. Judecata apelului a avut loc fără să se asigure contradictorialitatea dezbaterilor, fără a-i da posibilitatea apelantei să dovedească cele două plângeri și fără a se asigura exercitarea dreptului la apărare pe fond.
Greșit s-a admis excepția nulității absolute a certificatului de moștenitor, deoarece vocația succesorală a mamei reclamantei se face prin raportare la momentul deschiderii succesiunii defunctei V.M. și față de această defunctă și nu față de O.P., tatăl natural al mamei recurentei.
Or, art. 19 din Decretul nr. 130/1949, aplicabil la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., prevedea că recunoașterile voluntare de paternitate naturală produc efectele prevăzute de art. 13, fără prejudiciul dispozițiunilor alin. final al art. 20.Articolul 13 alin. (1) prevedea că "la data când hotărârea în declararea paternității a devenit irevocabilă, copilul natural are față de tată situația legală a unui copil legitim", iar art. 20 alin. final cuprindea prevederea "copilul natural care și-a stabilit filiațiunea față de tată nu poate pretinde dreptul la moștenire legală la succesiunile deschise înainte de intrarea în vigoare a decretului de față".
Susține recurenta, că nu invocă drepturile succesorale după bunicul său, iar art. 659 C. civ. a recunoscut vocația succesorală a mamei sale în calitate de nepoată din frate a defunctei V.M.
Conform extrasului din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1919, recunoașterea filiației copilului E.E., de către O.P., a avut loc în anul 1919, iar la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., 31 august 1952, aplicabil era art. 659 C. civ., care recunoștea vocația succesorală legală mamei recurentei, în calitate de rudă colaterală.
Articolul 1.6 din H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 recunoaște pentru titularul notificării dreptul de a ataca decizia de respingere a notificării, iar art. 4 alin. (2) și (3) privește două categorii de persoane: moștenitorii persoanei îndreptățite și succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea și care sunt repuși în termenul de acceptare.
Or, cu certificatul de moștenitor și sentința civilă nr. 9153/2001 a Judecătoriei Sibiu s-a dovedit calitatea de moștenitor, iar calitatea de succesibil se raportează la data deschiderii succesiunii defunctei V.M. și legea atunci aplicabilă, art. 13 din Decretul nr. 130/1949 și art. 659 C. civ.
Recurenta arată care sunt actele depuse la dosar și susține că admiterea excepției și respingerea contestației este contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, fiindu-i îngrădit accesul liber la justiție.
La termenul de judecată din data de 1 iunie 2006, după expirarea termenului pentru motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt nule, pentru că excepția nulității absolute a fost invocată de intervenienta SC I.E. SRL pe cale incidentală, iar instanța a admis excepția cu încălcarea art. 88 din Legea nr. 36/1995. în raport cu prevederile acestui text certificatul de moștenitor nu poate fi ignorat prin simpla lui negare pe cale incidentală, deoarece un asemenea act face dovada calității de moștenitor până la anularea lui prin hotărâre judecătorească. Articolul 88 din Legea nr. 36/1995 derogă de la prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și de la prevederile art. 17 C. proc. civ.
Arată recurenta, că în sprijinul susținerii că nulitatea certificatului de moștenitor nu poate fi cerută decât pe cale directă vine și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție și faptul că în doctrină excepția nulității unui act juridic nu este inclusă în excepțiile procesuale.
Nulitatea putând fi invocată numai pe calea acțiunii, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competentă material să soluționeze acțiunea în nulitate, în primă instanță, este judecătoria.
De aceea, tribunalul a soluționat această cerere cu încălcarea normelor imperative de procedură privind competența materială a instanțelor și este incident art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Intimatele Primăria municipiului Cluj-Napoca și SC I.E. SRL au formulat întâmpinări, prin care au cerut să se respingă recursul declarat de reclamantă, iar cu privire la motivele de recurs invocate de recurentă la termenul din 1 iunie 2006, intimata SC I.E. SRL a susținut că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este de ordine publică.
Recursul nu este fondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat cu depășirea termenului legal, nu este de ordine publică.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. privește situațiile în care instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 105 alin. (2) se referă la actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, care se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
în prezenta cauză, recurenta a susținut că, potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, nulitatea certificatului de moștenitor, act care produce efecte până la anularea lui, poate fi invocată numai pe cale de acțiune, nu și pe cale de excepție în condițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Or, fiind de principiu că orice act juridic produce efecte depline până la anularea lui prin hotărâre judecătorească, sub acest aspect, art. 88 din Legea nr. 36/1995 nu conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun.
De aceea, prin aplicarea de către tribunal a prevederilor art. 2 din Legea nr. 167/1958, în raport cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, "fie pe cale de excepție", nu a fost încălcată o normă de procedură cu caracter imperativ, sancționată cu nulitatea absolută, pentru ca sancțiunea nulității să poată fi invocată oricând, chiar pentru prima dată înaintea instanței de recurs și după expirarea termenului pentru formularea motivelor de recurs.
Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind invocat cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ., susținerile pe care recurenta și-a întemeiat acest motiv de recurs nu vor fi analizate.
Motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu este întemeiat, deoarece nulitatea certificatului de moștenitor fiind invocată pe cale de excepție, competent să soluționeze excepția este, conform art. 137 C. proc. civ., tribunalul căruia îi aparține competența soluționării acțiunii formulate de reclamantă și nu judecătoria.
Neîntemeiate sunt și celelalte critici formulate de recurentă.
Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția respingerii apelului, iar instanța, reținând lipsa vocației succesorale a mamei recurentei-reclamante la succesiunea defunctei V.M., fosta proprietară a imobilului care face obiectul pricinii, nu era obligată să cerceteze în fond cererea privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, deoarece, în raport cu prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea dreptului notificatorului la măsuri reparatorii este esențială dovada faptului că acesta se încadrează în una din cele două categorii de persoane îndreptățite; foștii proprietari ai imobilelor la momentul preluării în mod abuziv sau moștenitorii acestora.
Instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 127 C. proc. civ., așa cum susține recurenta.
Articolul 156 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar în alin. (2) textul prevede că atunci când refuză amânarea judecății pentru acest motiv, instanța va amâna "la cererea părții" pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
în prezenta cauză, au fost respectate prevederile textului citat, deoarece, la cererea apelantei-reclamante, prin reprezentant, la primul termen de judecată, 20 decembrie 2004, instanța a acordat un nou termen, amânând judecata cauzei pentru ziua de 31 ianuarie 2005.
La 31 ianuarie 2005, în ziua termenului de judecată, apelanta reclamantă a înregistrat o cerere prin care au fost recuzați toți judecătorii Curții de Apel Cluj, iar instanța, în raport cu prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluționarea cererii de recuzare.
După respingerea cererii de recuzare de către înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 18 aprilie 2005, s-a formulat cerere de repunere pe rol, fixându-se termen pentru ziua de 8 iunie 2005, însă la data de 7 iunie 2005 apelanta-reclamantă prin reprezentant a formulat o nouă cerere de amânare, iar instanța de apel, admițând-o, a amânat judecata cauzei pentru ziua de 22 iunie 2005.
în preziua acestui termen, la 21 iunie 2005, apelanta prin avocat a cerut să se amâne procesul, pentru că a formulat cerere de strămutare a cauzei, fără să solicite ca în caz de respingere a cererii de amânare a judecății să se amâne pronunțarea.
Față de faptul că nu s-a ordonat suspendarea judecății pricinii, în condițiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea de amânare. Prin respingerea ultimei cereri de amânare nu s-a încălcat vreo prevedere legală, iar susținerea recurentei, care a formulat mai multe cereri de amânare și nu s-a prezentat în instanță la termenele acordate, că au fost încălcate principiile dreptului la apărare și al contradictorialității nu este întemeiată.
Sentința pronunțată de tribunal cuprinde ample referiri la succesiunea defunctului P.O. (bunicul recurentei), însă instanța de apel a analizat vocația succesorală a mamei recurentei-reclamante (în raport cu care se stabilește dreptul recurentei), prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data de 31 august 1952 când s-a produs decesul fostei proprietare a imobilelor - V.M. și la succesiunea acestei defuncte și nu la succesiunea bunicului-reclamantei (fratele defunctei V.M.).
Așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, potrivit prevederilor Codului civil și ale Decretului nr. 130/1949, la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., mama recurentei reclamante nu avea chemare la moștenirea acesteia.
Mama recurentei a avut condiția juridică de copil natural al defunctului P.O. (fratele defunctei V.M.), decedat la data de 1 martie 1931, iar în privința copilului natural, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 130, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 2 aprilie 1949, erau aplicabile prevederile Codului civil. Or, potrivit art. 652 și art. 677 C. civ., copiii naturali aveau dreptul numai la moștenirea mamei lor și a familiei acesteia.
Articolul 677 C. civ. a fost modificat prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, iar în noua redactare, textul avea următorul conținut "Copiii naturali, chiar când căsătoria ar fi prohibită între mamă și tată, succed mamei și rudelor acesteia ca și copiii legitimi. Copilul natural care și-a stabilit filiațiunea față de tată prin recunoașterea voluntară sau prin acțiune în cercetarea paternității, precum și descendenții lui, au în succesiunea tatălui, aceleași drepturi ca și copiii legitimi și descendenții lor".
Potrivit acestui text, în vigoare la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., copilul natural a cărui filiațiune a fost stabilită față de tată prin recunoaștere voluntară, cum este cazul mamei recurentei, avea dreptul la moștenirea mamei și a rudelor acesteia.
în privința tatălui, legea a acordat dreptul copilului natural doar la succesiunea acestuia, nu și a rudelor lui.
întrucât defuncta V.M. era mătușa mamei recurentei (sora tatălui acesteia), la data decesului, 31 august 1952, când s-a deschis succesiunea, mama recurentei-reclamante nu avea vocația de a culege moștenirea lăsată de aceasta.
Prevederile art. 19 și art. 20 din Decretul nr. 130/1949 nu-i conferă copilului natural dreptul la succesiunea rudelor tatălui.
Articolul 19 din decret prevedea că recunoașterile voluntare de paternitate naturală produceau efectele prevăzute de art. 13 fără prejudiciul dispozițiilor aliniatului final al art. 20 care prevedea în mod expres, în alin. final, că nu se poate pretinde de către copilul natural dreptul la moștenire legală în succesiunile deschise înainte de intrarea în vigoare a decretului, iar art. 13 stabilea că față de tată copilul natural avea situațiunea legală a unui copil legitim.
Textele citate priveau însă raporturile copilului natural cu tatăl și nu cu rudele acestuia, cum este cazul în speță.
Nici prin art. 659 C. civ. nu era prevăzut dreptul mamei recurentei-reclamante la succesiunea mătușii sale, deoarece textul cuprindea la data deschiderii succesiunii defunctei V.M. prevederea că "succesiunile sunt deferite copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor colaterale în ordinea și după regulile mai jos determinate (Cod civil art. 652,art. 661 urm., art. 669 urm., 672 urm., art. 680)".
Textul citat făcând trimitere la art. 672 și urm. C. civ., la data de 31 august 1952 succesiunile puteau fi culese după regulile stabilite și de art. 677 C. civ., în raport de care mama reclamantei, în calitate de copil natural al defunctului P.O., nu avea vocație la succesiunea defunctei V.M. (sora lui P.O., predecedat).
Mama reclamantei neavând vocație succesorală, recurenta reclamantă nu poate avea calitatea de succesibil al defunctei V.M., în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată.
Soluția admiterii excepției și respingerii contestației fiind rezultatul stabilirii lipsei calității recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în raport cu prevederile Codului civil, ale Decretului nr. 130/1949 și ale Legii nr. 10/2001, este neîntemeiată și susținerea recurentei că prin pronunțarea acestei soluții s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.
Recurenta a invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată să plătească intimatei SC I.E. SRL cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5936/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6295/2006. Civil → |
|---|
