ICCJ. Decizia nr. 5853/2006. Civil
| Comentarii |
|
Contestatoarele M.D.R. și M.T.I., prin cererea înregistrată la 9 februarie 2004 sub nr. 340/2004 pe rolul Tribunalului Brașov, formulată în contradictoriu cu SC R. SRL, au contestat decizia nr. 264/19 decembrie 2003 emisă de intimată în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a admis în parte cererea de restituire în natură a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov, în sensul restituirii în natură a unui apartament, cu privire la care s-a reținut dreptul chiriașului de a fi despăgubit și al indicării valorii părții de imobil înstrăinate, fără a se dispune plata sumei de 7.798.626.000 lei și indicându-se neînsușirea expertizei de către intimată.
Se solicită restituirea în natură a întregului imobil și, în subsidiar, plata despăgubirilor bănești de 235.460 dolari SUA, înlăturarea din decizie a dispozițiilor cuprinse în art. 2 alin. (1) referitoare la dreptul chiriașului la restituirea contravalorii investițiilor necesare și utile, ori completarea acesteia cu mențiunea că obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare, față de dispozițiile art. 49 alin. (3) din lege.
Prin sentința civilă nr. 716 din 6 decembrie 2004 contestația a fost admisă în parte în sensul că a dispus înlăturarea din decizie a prevederilor art. 2 alin. (2) "expertiză neînsușită de societatea noastră"; au fost respinse restul pretențiilor; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane respectiv intervenienta forțată SC D. SRL; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de contestatoare în contradictoriu cu intervenienții forțați D.E., P.F.C., P.I., P.L., B.V., B.G. și B.E.; s-a luat act că B.G., B.E., P.I. și P.L. nu solicită plata cheltuielilor de judecată de către contestatoare și a obligat intimata la plata sumei de 5 milioane lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către M.D.R.
Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut cele ce succed:
Pretenția contestatorilor de restituire integrală a imobilului este nefondată, față de incidența prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înstrăinat foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 contestatoarele nefăcând dovada atacării și desființării actelor de înstrăinare prin hotărâre irevocabilă în termenul defipt de lege.
Dreptul chiriașului la restituirea contravalorii investițiilor este prevăzut de art. 49 din lege întrucât imobilul a fost preluat cu titlu.
Urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimată și intervenienta forțată SC D. SRL, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intervenienta.
Apelul declarat de contestatoare împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 572 din 23 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 280/2005 pentru considerentele ce urmează.
în cadrul obiectului dedus judecății nu s-au pus în discuție condițiile preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și ca atare, față de dispozițiile art. 2.1. A din H.G. nr. 498/2003, imobilul a fost preluat cu titlu.
Solicitarea contestatoarelor în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este supusă dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, corect aplicate la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
împotriva deciziei au declarat recurs apelantele-contestatoare, întemeiat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs decizia este criticată pentru considerentele ce succed.
Spațiile comerciale vândute pe alte temeiuri decât Legea nr. 112/1995 trebuie restituite în natură, acțiunea nefiind supusă termenului de prescripție de un an, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1,art. 9 și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Actul naționalizării, Decretul nr. 92/1950, nu poate constitui titlu valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate, naționalizarea fiind contrară dispozițiilor constituționale în vigoare la data naționalizării.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în alte condiții decât în cadrul procesului de privatizare ori în condițiile Legii nr. 112/1995 este nul absolut astfel încât se impune restituirea în natură deoarece soluția prioritară este restituirea în natură, plata echivalentului fiind soluția subsidiară.
Intimatele SC R. SRL și SC D. SRL nu au formulat întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, înalta Curte a reținut următoarele.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 republicată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, la data înstrăinării, chiar dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Indiferent de cauza de nulitate invocată, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, în conformitate cu dispozițiile alin. (5) al aceluiași articol.
Rezultă astfel că legiuitorul a înțeles să aplice aceeași unitate de măsură, prescripția dreptului la acțiune în constatarea nulității, tuturor actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii, indiferent de temeiul în drept ce a permis înstrăinarea.
Față de conținutul textelor de lege menționate, susținerea conform căreia spațiile comerciale înstrăinate pe alte temeiuri decât Legea nr. 112/1995 ori prin procesul de privatizare nu sunt supuse prescripției speciale, nu are suport în actul normativ și aceasta pentru ca acolo unde legea nu distinge nu poate fi făcută nici o altă distincție.
Ca atare, cu respectarea dispozițiilor art. 45 (fost art. 46), instanța de apel, reținând momentul înregistrării contestației, 9 februarie 2004, a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale atunci când a hotărât că cererea privind constatarea nulității contractelor este prescrisă.
Față de soluția adoptată, prescripția dreptului de a cere constatarea nulității contractului de vânzare, criticile pe fondul capătului de cerere privind nulitatea actului de înstrăinare nu pot fi analizate, cât timp acest capăt de cerere a fost respins.
Critica referitoare la titlul statului, dobândit în baza Decretului nr. 92/1950, este de asemenea nefondată față de obiectul recursului: regimul juridic aplicabil contractului de vânzare-cumpărare privind spațiile comerciale și, drept consecință, restituirea ori nu în natură.
Cât timp s-a reținut prescripția dreptului de a cere în justiție constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare apare ca fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legii sub care a fost întocmit.
Legiuitorul a înțeles să salveze toate actele de înstrăinare, făcute pentru imobilele ce cad sub incidența legii de reparație, indiferent de împrejurarea dacă au fost preluate cu sau fără titlu valabil, câtă vreme actul a fost încheiat cu bună-credință, art. 45 alin. (2).
Așa cum s-a arătat, cercetarea fondului asupra acestui capăt de cerere, în care este inclusă și buna-credință, nu mai poate fi analizată față de incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele ce preced, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5451/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5936/2006. Civil → |
|---|
