ICCJ. Decizia nr. 5538/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 21 aprilie 2004 reclamantul T.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului București, anularea Dispoziției nr. 2372 din 2 februarie 2004 emisă de pârât, prin care i s-a respins notificarea cu privire la restituirea imobilului situat în București, întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.
în motivarea contestației, reclamantul a susținut că, împreună cu soția sa au fost proprietarii terenului în cauză, până la data trecerii acestuia în proprietatea statului în baza Decretului nr. 254/1973.
A mai arătat că asupra acestui imobil a exercitat o posesie utilă, continuă și neîntreruptă, fiind și plătitor de taxe și impozite încă din anul 1956 și până în anul 1973, astfel încât, în mod greșit i-a fost respinsă notificarea.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 801 din 29 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, introdus în cauză la cererea reclamantului la termenul de judecată din 19 mai 2004.
A fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului București.
Prima instanță a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât dispoziția atacată a fost emisă de o altă persoană juridică decât instituția menționată.
Cât privește fondul cauzei, s-a reținut că terenul în litigiu a fost expropriat și trecut în proprietatea statului de la numiții T.N. și T.T., care aveau calitate de posesori ai bunului.
S-a arătat că dispoziția atacată este, în atari condiții corectă, întrucât persoanele menționate nu aveau decât calitate de posesori, astfel încât, față de prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt persoane îndreptățite la restituirea în sensul legii.
Chitanța sub semnătură privată de care se prevalează reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, astfel încât, față de aceste considerente precum și de prevederile alin. (2) din articolul unic al O.U.G. nr. 10/2003, contestația reclamantului nu este întemeiată.
Apelul declarat de reclamanții T.N. și T.T. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1241/A din 29 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Instanța de apel a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care, la data preluării de către stat a imobilelor, aveau calitatea de proprietari a acestora. în speță, reclamanții nu au făcut această dovadă, iar înscrisurile enumerate în cuprinsul cererii de apel nu reprezintă acte de proprietate în sensul legii, ci demonstrează doar că cei doi apelanți au exercitat asupra imobilului o simplă posesie, împrejurare care nu le conferă calitatea de persoane îndreptățite a beneficia de măsurile cu caracter reparatoriu instituite de Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs apelanții T.N. și T.T., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susținut că instanța de control judiciar nu a avut în vedere faptul că transferul proprietății asupra imobilului în litigiu s-a realizat la data de 19 aprilie 1956 conform actului de vânzare-cumpărare intitulat "chitanță", dată de la care au figurat ca plătitori de taxe și impozite pentru terenul cumpărat până la data preluării de către stat.
Instanța nu a ținut seama de faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparatoriu, în categoria înscrisurilor considerate ca doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul art. 22 din lege, fiind incluse orice acte translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică, inclusiv acte sub semnătură privată, precum și orice acte care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei solicitante.
S-a susținut astfel, că instanța nu a evaluat în mod corect înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care fac dovada calității lor de persoane îndreptățite în sensul legii de reparație. Motivele recursului au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 916 din 12 martie 2001 T.N. și T.T., au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un alt teren sau despăgubiri pentru terenul situat în București, în suprafață de 308 mp, trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr. 254/1973, teren pe care s-au edificat blocuri de locuințe.
în justificarea cererii, petiționarii au anexat înscrisuri sub semnătură privată intitulate "chitanță", chitanțe de plată a taxelor și impozitelor aferente acestui bun și achitate în perioada 1956, data achiziționării bunului și până în 1974, data preluării sale de către stat.
De asemenea, din anexa nr. II la Decretul nr. 254/1973 ca și din adresa nr. 6868/1273/XIIC din 16 aprilie 1977 a Primăriei municipiului București rezultă că trecerea bunului în proprietatea statului prin expropriere s-a făcut pe numele petiționarilor T., deținători ai acestuia la data preluării.
Considerând că petenții nu au justificat calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea 10/2001, autoritatea administrativă și, ulterior, instanțele judecătorești, au respins demersul judiciar al acestora, sens în care au arătat că persoanele solicitante nu au făcut dovada proprietății asupra terenului ce face obiectul notificării, actele depuse în probațiune cu referire la aspectul analizat, nefăcând dovada dreptului de proprietate. Considerentele instanțelor sunt greșite, întrucât potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, "sunt îndreptățiți, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatoriu constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilului, la data preluării în mod abuziv a acestora".
Iar potrivit art. 23 din lege "actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data soluționării notificării". Potrivit art. 24 din aceeași lege "în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. în aplicarea prevederilor al.1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține bunul sub nume de proprietar".
Art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, instituie, într-adevăr sarcina probei proprietății persoanei care pretinde dreptul invocat, potrivit principiului actori incumbit probatio, însă dispoziția legală enunțată trebuie aplicată și interpretată în acord cu ansamblul dispozițiilor legale ce reglementează nu numai înțelesul și calitatea de persoană îndreptățită în sensul acestei legi, ei și a celor privind noțiunea de "acte doveditoare ale dreptului de proprietate", în accepțiunea aceleiași legi.
Aceasta pentru că dovada calității de persoană îndreptățită se poate face, material prin mijloacele de probă admise de prezenta lege și care prezintă particularități față de prevederile dreptului comun în materie de probațiune.
Astfel, potrivit art. 22 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, act sub semnătură privată și altele asemenea), orice alte acte juridice care atestă deținerea proprietății la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act examinând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei ce se pretinde titulara dreptului invocat).
Aplicând dispozițiile legale enunțate prezentei cauze, rezultă că, deși înscrisurile intitulate "chitanțe" exhibate de petenți în dovedirea dreptului de proprietate, nu se încadrează în categoria înscrisurilor autentice necesare, potrivit dreptului comun, pentru dovedirea dreptului de proprietate imobiliară, ele constituie potrivit dispozițiilor legii speciale și ale art. 1197 C. civ. un "început de dovadă scrisă" care face dovada dreptului pretins.
Din coroborarea faptului pretins prin mijloacele de probațiune invocate, cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție relativă legală privind persoana înscrisă în actul de preluare, considerată, potrivit acestor dispoziții legale ca titulară a dreptului de proprietate asupra bunului solicitat, obiect al trecerii în proprietatea statului, se constată că pretențiile reclamanților asupra bunului litigios și care constituie obiectul cauzei, respectiv al notificării, sunt întemeiate.
Se are în vedere, totodată și împrejurarea că în cauză nu s-au administrat probe și nu s-au invocat eventuale pretenții ale unor alte persoane asupra bunului solicitat, astfel încât, nefiind răsturnată prezumția invocată și din această perspectivă, pretențiile reclamanților apar ca fiind justificate.
Față de aceste considerente, reținând că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că, în mod greșit instanțele nu s-au pronunțat asupra fondului pretențiilor solicitate, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursul a fost admis cu consecința casării hotărârilor atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5644/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5510/2006. Civil → |
|---|
