ICCJ. Decizia nr. 5413/2006. Civil

Prin sentința civilă nr. 1060 din 16 decembrie 1999, Tribunalul Constanța, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.C., I.D.M. și P.C.C. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța, orașul Eforie Sud prin primar, Consiliul local al orașului Eforie Sud și SC C.S. Eforie Sud, i-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Eforie Sud, compus din 2 400 mp teren și corpurile de construcții A și B, a admis în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, i-a obligat pe reclamanți să respecte contractul de locațiune nr. 688 din 13 februarie 1992, a anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată de intervenienții B.Z. și B.L., a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, precum și capătul de cerere formulat de reclamanți având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U.S. SRL și pârâții B.Z., B.L., S.M. și S.N..

Prin decizia civilă nr. 183 din 6 iulie 2000, Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U.S. SRL și pârâții B.Z., B.L., S.M. și S.N., a respins cererile de intervenție formulate de intervenienții SC R.G.V. SRL, B.Z. și B.L., precum și apelurile declarate de SC C.S. S.A. și SC R.G.V. SRL

Prin decizia civilă nr. 1014 din 13 martie 2003 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile declarate de pârâții S.M., S.N., SC U.S. SRL și de intervenienții B.Z. și B.N., a casat decizia civilă nr. 183 din 6 iulie 2000 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanți, a respins recursul declarat de recurenta SC R.G.V. SRL și a menținut restul dispozițiilor deciziei.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 248 din 16 decembrie 2003, prin care a admis apelurile declarate de reclamanții B.C., I.D.M. și P.C.C., a schimbat în parte sentința civilă nr. 1060 din 16 decembrie 1999 a Tribunalului Constanța, a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta SC C.S. S.A. și de interevnienta SC R.G.V. SRL și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanții și-au dovedit, prin probele administrate în cauză, calitatea procesuală activă, respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, precum și faptul că autorii lor, de la care a fost preluat imobilul, erau exceptați de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece erau intelectuali.

Totodată, a reținut că suprafața de teren care a aparținut autorilor reclamanților este de 2 400 mp, așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză, iar terenul în suprafață de 397, 20 mp pentru care intervenienților B.Z. și B.N. li s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune face parte din suprafața de 2 400 m.; comparând cele două titluri , instanța a reținut că cel al reclamanților este preferabil, față de autenticitatea catului de proprietate al acestora, de vechimea sa și de înscrierea în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții B. și S., curtea de apel a reținut că nu s-a dovedit reaua-credință a cumpărătorilor și complicitatea la fraudă a acestora, invocate de reclamanți ca motiv de nulitate a contractelor.

în acest sens, curtea arată că nu s-a dovedit de către reclamanți că aceștia au notificat sau au înștiințat în vreun fel pe chiriașii imobilului despre intenția de a-l revendica și nici nu au formulat vreo acțiune în revendicare împotriva acestora.

Apartamentele au fost vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care la data încheierii contractelor, conform art. 9 și art. 14 din lege, pe rolul instanțelor nu exista nici o acțiune în revendicare de care să aibă cunoștință părțile.

împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, criticând-o numai sub aspectul soluției date capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

în motivarea cererii, recurenții invocă dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ.

în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au formulat următoarele critici, pe care însă nu le-au structurat corespunzător celor trei texte de lege menționate:

Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța înlăturat apelul lor.

Astfel, în motivarea apelului reclamanții arătaseră că încă din 24 august 1993 au s-au adresat primăriei orașului Eforie Sud pentru restituirea imobilului, iar ulterior au formulat și alte cereri cu conținut asemănător.

încă de la acea dată, primăria, ca și SC U.S. SRL, care făcea parte din structura organizatorică a cesteia au cunoscut că imobilul este naționalizat și este revendicat de reclamanți.

Instanța a omis să analizeze aceste aspecte, ca și frauda la lege, pe care reclamanții au invocat-o în motivarea cererii.

Cum imobilul a fost preluat de sat cu nerespectarea art. II din Decret nr. 92/1950, fără titlu, acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995.

Din contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași nu rezultă cine era proprietarul imobilului, cine a aprobat cererile chiriașilor, cine este titularul dreptului de proprietate, care este situația juridică a imobilului, astfel încât cumpărătorii nu se găsesc la adăpostul bunei-credințe.

SC U.S. SRL nu putea fi proprietar aparent, fiind de notorietate că nu avea decât prerogativa administrării imobilului.

Cumpărătorii au cunoscut din fișa imobilului și din foaia matricolă cine era adevăratul proprietar, cât și demersurile reclamanților pentru redobândirea imobilului.

Din nici o dispoziție a Legii nr. 112/1995 nu rezultă obligația notificării chiriașilor.

Astfel, aceștia nu se pot prevala de o eroare comună și invincibilă, greu de descoperit asupra proprietarului, lipsită de orice culpă și îndoială.

Recurenții au solicitat casarea în parte a deciziei atacate, admiterea apelului lor, modificarea în parte a sentinței și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 17 și 20 încheiate la 30 decembrie 1996 între pârâții SC U.S. SRL, S.M., S.N., B.Z. și B.L.

Intimații B.Z. și B.L. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

S-a depus la dosar întâmpinare și de către SC T.H.R.M.N. SA, în legătură cu care, prin încheierea de dezbateri din 2 iunie 2006, înalta Curte a constatat că nu are calitate procesuală în cauză.

Recursul este nefondat.

Contrar susținerilor recurenților, decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura pricinii, pentru a face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, respectiv adresa din 24 august 1993, prin care reclamanții au solicitat Primăriei orașului Eforie Sud restituirea imobilului, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei, deoarece, în raport de motivele pentru care instanța a menținut contractele de vânzare-cumpărare, această probă nu este hotărâtoare.

Astfel, o atare probă este menită să ateste că vânzătorul fusese înștiințat, anterior încheierii contractelor, că moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului au inițiat demersuri pentru redobândirea proprietății.

Or, instanța a reținut că cei care nu au avut cunoștință despre aceste demersuri au fost chiriașii cumpărători; în această situație, instanța a desprins concluzia că aceștia au acționat cu bună-credință și a înlăturat susținerea reclamanților referitoare la pretinsa complicitate la fraudă a părților contractante.

Criticile prin care recurenții tind la reținerea unei alte situații de fapt decât cea din decizia atacată, printr-o reinterpretare a probelor administrate nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei.

Astfel, înalta Curte poate verifica numai dacă, în raport de situația de fapt reținută, s-a produs vreo încălcare a legii, care să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriașii-cumpărători nu au avut cunoștință despre existența vreunui demers din partea reclamanților în vederea redobândirii imobilului care a aparținut autorilor lor.

Cum Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea cumpărării de către chiriași a imobilelor prelate de stat, care nu se restituiau în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia, pârâții au acționat cu bună-credință la momentul contractării.

Faptul că, ulterior, prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu nu influențează atitudinea subiectivă a părților din momentul încheierii contractelor.

Prin urmare, neexistând rea-credință și complicitate la fraudă a cumpărătorilor, în mod legal instanțele au menținut contractele de vânzare-cumpărare.

Pentru aceste considerente, înalta Curte a menținut decizia și, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5413/2006. Civil