ICCJ. Decizia nr. 573/2006. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 573
Dosar nr. 19490/2004
Şedinţa de la 19 ianuarie 2006
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 august 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, SC F. SA, D.V., P.F.L. şi P.F.R., solicitând ca instanţa, pe baza probatoriilor administrate, să dispună.
- restituirea în natură a imobilului din sector 2, compus din teren în suprafaţă de 245 mp şi casă având parter, etaj şi mansardă;
- constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 18 şi respectiv 25 noiembrie 1996 prin care pârâţii P.F.D. au cumpărat, prin intermediul SC F. SA, câte un apartament din imobil;
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele defunctului V.D., fostul proprietar al imobilului, de la care bunul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951.
Trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă deoarece actul normativ menţionat era neconstituţional iar pe de altă parte nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească în cadrul procedurii de preluare.
În privinţa contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice, ele nu-şi pot produce efectele deoarece trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu iar înstrăinarea lor către chiriaşi are la bază fraudarea legii; fiind notorii, la modul general, abuzurile regimului comunist pârâţii cumpărători nu se pot prevala de buna credinţă la achiziţionarea apartamentelor. Reclamantele au mai arătat că au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 însă nu au primit răspuns.
Pârâţii au depus întâmpinări în cauză, solicitând respingerea acţiunii.
SC F. SA a susţinut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod legal şi cu bună-credinţă.
Pârâta P.F.L. şi-a motivat întâmpinarea în sensul că:
- imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în temeiul Decretului nr. 111/1951;
- cererea adresată de reclamante organelor administrative, bazată pe Legea nr. 112/1995, viza restituirea în natură (dacă este posibil) sau acordarea de despăgubiri; cum pentru restituirea în natură reclamantele nu îndeplineau condiţia esenţială de a fi chiriaşe în imobilul respectiv, acest lucru a întărit pârâtei convingerea că poate cumpăra în mod valabil;
- contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu bună-credinţă, respectându-se prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995;
- P.F.R. nu este parte în contractul de vânzare cumpărare ci chiriaş pentru un garaj;
Pârâta D.V. a susţinut că:
- acţiunea de drept comun este inadmisibilă după adoptarea Legii nr. 10/2001, neputându-se şti dacă reclamantele au depus la organele administrative toate înscrisurile doveditoare ale notificării;
- a încheiat actul de dobândire a apartamentului cu bună-credinţă şi având convingerea validităţii titlului statului.
La data de 13 martie 2003 reclamantele şi-au precizat acţiunea, arătând că prin Dispoziţia nr. 768 din 29 ianuarie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti li s-a restituit în natură imobilul construcţie, mai puţin cele două apartamente vândute pârâţilor şi o suprafaţă de teren, astfel încât mai stăruie în:
- restituirea în natură a celor două apartamente, ca efect al constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare;
- retrocedarea unei suprafeţe de teren de 134,31 mp;
Examinând probatoriile cu înscrisuri şi interogatorii administrate, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 482 din 29 mai 2003, a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.
Instanţa a reţinut în esenţă că:
- nu s-a dovedit existenţa nici unei cauze de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare;
- actele translative de proprietate s-au încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, într-un moment în care reclamantele nu formulează vreo acţiune în justiţie şi nici măcar nu notificaseră părţile să nu contracteze.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, susţinând că în mod greşit le-a fost respinsă acţiunea şi reiterând susţinerile referitoare la lipsa de titlu a statului şi fraudarea legii prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Pe parcursul soluţionării apelului pârâta intimată D.V. a decedat, fiind introdusă în cauză unica moştenitoare, G.A.C.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 746 din 30 aprilie 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reiterând în linii generale motivarea instanţei de fond şi insistând asupra a două împrejurări considerate esenţiale:
- preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu;
- contractele de vânzare cumpărare s-au încheiat cu bună-credinţă, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995;
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Sub un prim aspect s-a susţinut că hotărârile sunt date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece titlul statului nu poate fi în nici un caz considerat valabil.
În acest sens reclamantele au arătat în esenţă că:
- Decretul nr. 111/1951 are caracter neconstituţional;
- Hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul lui poate fi cenzurată în prezenta cauză potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998;
A doua critică vizează neluarea în considerare de către instanţe a unor dovezi din care rezultă că reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât contractele de vânzare cumpărare au la bază o cauză ilicită iar pârâţii cumpărători nu se pot prevala de buna lor credinţă, care a fost infirmată.
Intimata pârâtă G.A.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerile reclamantelor privind caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului a imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951 sunt întemeiate. Şi la momentul pronunţării hotărârilor şi actualmente, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin art. I din Legea nr. 247/2005, astfel de bunuri se încadrează în mod cert în categoria celor menţionate de art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel că sub acest aspect motivarea deciziei va fi schimbată, constatându-se vocaţia reclamantelor la măsuri reparatorii.
Aceste măsuri reparatorii vor putea însă fi doar altele decât restituirea în natură pentru că instanţele au apreciat în mod corect faptul că apartamentele revendicate se află în posesia nu a unor neproprietari, ci a unor persoane (pârâţii), care şi-au constituit un titlu valabil, neafectat de vreo cauză de nulitate.
Aşadar, soluţia pe fond a respingerii acţiunii precizate este justificată şi va fi păstrată însă numai întemeiată pe teza validităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâţi, conform consideraţiilor ce succed:
De principiu, în conflictul de interese legitime între fostul proprietar (ori moştenitorii acestuia) şi subdobânditorul de bună credinţă, cu titlu oneros, al bunului său imobil, atât doctrina cât şi practica nu au dat eficienţă, în toate cazurile, regulii nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi).
Astfel, prevalenţa intereselor subdobânditorului de bună credinţă a fost impusă în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă, ea răspund necesităţilor de asigurare a securităţii dinamice a circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice în societate.
S-a considerat, încă din dreptul roman, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie să dea prioritate unui principiu superior de echitate şi de justiţie, acela al ocrotirii bunei credinţe.
Din punct de vedere teoretic, soluţia şi-a aflat suport în temeiuri de ordin pragmatic concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul error communis facit jus.
În speţă, instanţele ar fi trebuit să reţină că imobilul a fost preluat abuziv de către stat însă restituirea în natură a apartamentelor către reclamante nu este posibilă deoarece pârâţii posesori au dobândit cu titlu oneros, de la un proprietar aparent (statul român prin prepuşii săi), fiind de bună-credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Mai concret, acţiunea reclamantelor a fost formulată la 13 august 2002, la aproape 6 (şase) ani după ce pârâţii cumpăraseră în temeiul Legii nr. 112/1995, în acel moment, noiembrie 1996 statul prezentând aparenţa deplină că este proprietarul bunului. De altfel, la acea dată, în mod incontestabil, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951, pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, erau unanim considerate ca intrate printr-un titlu valabil în proprietatea statului.
De altfel, nu numai că nu există o acţiune pe rolul instanţelor, dar (chiar cum au recunoscut la interogatoriu) reclamantele nici nu i-au notificat pe pârâţi şi nu au luat legătura cu ei pentru vreo discuţie privind soarta juridică a imobilului.
Este perfect dovedită însă împrejurarea că reclamantele s-au adresat organelor administrative, invocând prevederile Legii nr. 112/1995 şi solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru un număr mare de imobile (numai în sectorul 2 fiind vorba despre 8 clădiri şi terenuri, inclusiv cel în cauză). La această cerere din 23 iulie 1996 organele administrative au răspuns reclamantelor că pentru restituirea în natură nu îndeplinesc condiţia legală de a fi chiriaşi şi a locui în imobilele respective.
Nu s-a făcut dovada că pârâţii cumpărători ar fi cunoscut acest demers al reclamantelor.
Dar chiar dacă ar fi fost aşa, o asemenea ipoteză nu ar fi avut nici o influenţă asupra bunei-credinţe. Dimpotrivă, ştiind că reclamantele nu pot obţine restituirea în natură, pârâţii ar fi fost întăriţi în convingerea că dobândesc în mod legal.
Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile recurentelor referitoare la frauda la lege, cauza ilicită ori vreun alt motiv de nulitate absolută a contractelor. Dimpotrivă, se constată că înstrăinările sunt valide, fiind respectate în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În consecinţă, cum soluţia pe fond, de respingere a acţiunii este corectă, Înalta Curte, nuanţând motivarea în sensul arătat, va respinge recursul ca nefondat, conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ. recurentele reclamante vor fi obligate la cheltuieli de judecată, conform solicitării dovedite a intimatei G.A.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I. împotriva deciziei nr. 746 din 30 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentele reclamante la 14.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă G.A.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5778/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 554/2006. Civil → |
|---|
