ICCJ. Decizia nr. 6401/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 713 din 14 martie 2004 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis plângerea formulată de reclamantul J.I.G. împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul local Cluj-Napoca, a anulat parțial dispoziția nr. 3714 din 11 noiembrie 2003 emisă de primar și a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamantului, a cotei de 1 din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. colectiv, nr. top. 23231/3/S/CXXXII, astfel că în final întreg apartamentul va fi restituit ambilor soți, reclamantul și G.E.B., ca bun comun; totodată, i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 30 000 000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 270 din 2 septembrie 1989, dată în baza Decretului nr. 223/1974, s-a trecut în proprietatea statului, cu plată, cota parte de 1 din imobilul în litigiu aparținând reclamantului.
Reclamantul a declarat pe propria răspundere că la plecarea din țară nu a primit nici o sumă de bani drept despăgubire pentru apartament.
Conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul a considerat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 au fost preluate abuziv, consimțământul proprietarului fiind viciat, deoarece era obligat să accepte o despăgubire modică pentru a i se aproba plecarea din țară.
Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate cu titlu valabil este condiționată de rambursarea sumei reprezentând despăgubirea primită, reactualizată cu indicele de inflație.
Cum în cauză reclamantul a declarat pe proprie răspundere că nu a primit nici o despăgubire și la dosar nu s-a depus vreun document care să ateste o asemenea plată, reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură a cotei sale din apartament, fără a fi obligat la plata despăgubirilor reactualizate.
Prin decizia civilă nr. 2584 din 17 decembrie 2004 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale a admis apelurile declarat de pârâți, a schimbat în parte sentința și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 21 546 lei reactualizată la data plății, cu titlul de despăgubire.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
în decizia de preluare a cotei de 1 din imobil, decizia nr. 270 din 2 septembrie 1989 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al jud. Cluj, s-a menționat că, în vederea lichidării debitului existentă față de sucursala C.E.C. Cluj, din despăgubirea de 40 000 lei stabilită de comisia județeană de evaluare prin procesul-verbal nr. 7625/1989, se va vira în contul creditorului suma de 18 454 lei, diferența de 21 546 lei plătindu-se fostului coproprietar.
în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu indicele inflației.
Cum obligația persoanei îndreptățite de a rambursa suma rezultă din dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se poate reține, așa cum afirmă intimatul-reclamant, că aceasta ar fi o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța trebuie să dispună restituirea, indiferent dacă pârâtul a formulat sau nu cerere reconvențională.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca și reclamantul.
1. Pârâții critică decizia pentru nelegalitate, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza unui titlu valabil, printr-o decizie care a respectat toate dispozițiile unui act normativ în vigoare, astfel încât se impune respingerea în întregime a plângerii reclamantului.
în acest sens, recurentul susține că împotriva deciziei de preluare a imobilului se putea face plângere la instanțele judecătorești în condițiile Legii nr. 1/1967, că necomunicarea deciziei date în aplicarea Decretului nr. 223/1974 nu afectează valabilitatea titlului statului și că instanța nu poate cenzura constituționalitatea Decretului nr. 223/1974 prin raportare la Constituția din 1965.
2. Reclamantul critică decizia sub aspectul obligării sale la plata sumei de 21 546 lei reactualizată și solicită modificarea deciziei în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.
2.1 Sub un prim aspect, recurentul reclamant susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că motivarea apelului se poate face până la prima zi de înfățișare, or apelanții au de pus la dosar la al treilea termen o așa-zisă completare a motivelor de apel, care în realitate reprezentau motive noi, ce nu mai puteau fi depuse la acel termen. Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului.
2.2 Recurentul invocă, totodată și încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se pot face cereri noi, or intimații au solicitat obligarea reclamantului la plata despăgubirilor abia în faza apelului.
2.3 Pe fond, recurentul susține că soluția este greșită, deoarece la dosar nu s-a făcut dovada că el ar fi încasat vreo sumă de bani cu titlul de despăgubire, în decizia de preluare a imobilului făcându-se vorbire doar despre necesitatea ca această despăgubire să fie plătită reclamantului.
Pârâții au depus la dosar și întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursurile declarate împotriva deciziei, înalta Curte constată următoarele:
1.Recursurile declarate de pârâți sunt nefondate și vor fi respinse.
Motivul pentru care instanțele au considerat că preluarea imobilului în litigiu a avut un caracter abuziv a fost acela că predarea imobilului către stat în schimbul unei despăgubiri modice nu a avut la bază un consimțământ valabil, ci un consimțământ viciat, exprimat numai pentru că altminteri reclamantului nu i s-ar fi permis să părăsească țara.
Prin urmare, instanțele au considerat că preluarea efectuată în baza Decretului nr. 223/1974 intră sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate de recurenți potrivit cărora preluarea a fost legală, deoarece s-a făcut în baza și cu respectarea unui act normativ în vigoare la acea dată, nu au legătură cu motivul pentru care instanțele au reținut aplicabilitatea legii speciale de reparație.
Astfel, instanțele stabilit caracterul abuziv al preluării, ținând seama de distincția făcută de art. 2 din Legea nr. 10/2001 între diferitele preluări abuzive: cu titlu sau fără tiltu valabil, din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și au considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.
în atare situație, critica recurenților nu ar putea conduce la o altă soluție decât cea pronunțată în cauză, deoarece legiuitorul a înțeles să prevadă acordarea de măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate cu titlu valabil, în înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
2. Recursul declarat de reclamant este întemeiat și va fi admis pentru următoarele considerente:
2.1 Apelanții pârâți au declarat apel împotriva sentinței tribunalului, arătând în cerere motivele de fapt și de drept ale acesteia.
Criticile apelanților au vizat exclusiv greșita reținere a caracterului abuziv al preluării imobilului, în condițiile în care, după opinia lor, preluarea s-a făcut în baza și cu respectarea întocmai a unui act normativ în vigoare la acea dată.
La data de 3 august 2004, apelanții au depus la dosar o cerere intitulată "completare a motivelor de apel", prin care au solicitat, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul obligării reclamantului la plata sumei de 21 546 lei, primită cu titlul de despăgubire pentru imobil, reactualizată.
Potrivit art. 287 alin. (2) cu referire la art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul se depun la dosar până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
Conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea.
în speță, prima zi de înfățișare în apel avut loc la data de 4 iunie 2004, când părțile, deși legal citate au lipsit, iar instanța a dispus suspendarea judecății.
Până la această dată apelanții puteau să completeze motivele de apel formulate prin cerere.
Primind completarea motivelor de apel după prima zi de înfățișare, abia la al doilea termen după repunerea cauzei pe rol și în ciuda opoziției intimatului-reclamant, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 287 alin. (2) și art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Hotărârea instanței de apel, care a modificat hotărârea primei instanțe, s-a întemeiat exclusiv pe motivele de apel depuse la dosar peste termenul legal.
Cum aceste motive nu puteau face obiect de analiză în apel, nefiind formulate în termenul legal, decizia prin care s-au admis apelurile este dată cu depășirea limitelor devoluțiunii acestei căi de atac.
2.2 întrucât instanța de apel trebuia să analizeze legalitatea sentinței exclusiv prin prisma caracterului abuziv sau neabuziv al preluării imobilului, în limitele motivelor de apel depuse în termenul legal, nu mai avea a se pronunța asupra temeiniciei cererii de obligare a reclamantului la restituirii sumei reprezentând despăgubirea, reactualizată.
Chiar dacă instanța de apel a considerat că obligarea reclamantului la plata de despăgubiri nu este consecința unei cereri noi a pârâților, ci o obligație care derivă din lege, în lipsa unei critici formulate în termenul legal la adresa sentinței, prin care s-a reținut că reclamantul nu datorează suma, instanța nu se putea pronunța asupra acestui aspect.
Astfel, posibilitatea ca reclamantului să i se restituie imobilul în natură condiționat de restituirea pretinsei despăgubiri a făcut obiect de analiză și în fața primei instanțe, care s-a pronunțat motivat supra acestui aspect.
Fără a fi o cerere nouă, formulată pentru prima dată în faza apelului, așa cum susține reclamantul, obligarea sa la plata sumei de bani reactualizată nu se încadrează însă nici în dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în apel se pot cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe ori compensația legală.
Greșita obligare pârâților la restituirea imobilului în natură, necondiționat de restituirea sumei pretins achitate reclamantului ca despăgubire, putea să constituie numai motiv de apel, care însă, așa cum s-a arătat mai înainte, nu a fost formulat în termenul legal și, prin urmare nu trebuia analizat.
2.3 Considerentele expuse anterior fac inutilă analiza celei de a treia critici formulate de recurentul-reclamant.
Pentru considerentele arătate, decizia curții de apel apare ca fiind dată cu încălcarea legii, ceea ce a determinat admiterea recursului, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și modificarea deciziei, în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.
Deși recursul reclamantului a fost admis, cererea acestuia de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, deoarece recurentul nu a depus la dosar dovezi care să ateste efectuarea acestor cheltuieli.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6406/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6325/2006. Civil → |
|---|
