ICCJ. Decizia nr. 6658/2006. Civil
| Comentarii |
|
La data de 14 aprilie 2005, reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor i-a chemat în judecată în calitate de pârâți pe A.G. și M.A. solicitând ca aceștia să fie obligați la plata sumei de 32.504.308.167 lei cu titlu de despăgubiri ce reprezintă datorie vamală, majorări de întârziere și penalități calculate până la data 5 aprilie 2005 și în continuare până la plata efectivă a acestora.
Temeiul de drept al acțiunii, menționat de reclamantă îl constituie art. 998,art. 999 C. civ.
Prin sentința nr.543 din 7 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, a fost respinsă ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor. Totodată, reclamanta a fost obligată la câte 50.000.000 lei cheltuieli de judecată pârâților.
în pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că natura litigiului cu care a fost investită este civilă, acțiunea fiind întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 998,art. 999 C. civ.
S-a avut în vedere situația de fapt menționată în cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a analizat excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocată de pârâți prin întâmpinare.
Astfel, tribunalul a reținut că SC B.I.B. SA a beneficiat de facilitățile vamale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991, fiind scutiți de plata taxelor vamale în perioada 20 martie 1995-20 martie 1997 pentru importurile necesare producției de bere, iar în perioada 26 martie 1996-26 februarie 1998 pentru importurile necesare producției de malț.
SC B.I.B. SA cu adresa nr. 2722 din 6 mai 1996 a solicitat Direcției Vamale Arad precizări cu privire la data de la care poate beneficia de facilitățile vamale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine având în vedre că la data de 26 februarie 1996 a pus în funcțiune un nou obiectiv, respectiv o fabrică pentru producerea malțului.
Direcția regională vamală Arad, prin adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 a comunicat societății menționate că pentru noul obiectiv (fabrica de malț) beneficiază de facilități vamale pentru importurile de materii prime timp de 2 ani cu începere de la data de 28 februarie 1996, primul import efectuat de societate. Această adresă a fost semnată de pârâtul A.G. ce ocupă funcția de director al Direcției regionale vamale Arad și de pârâta M.A., șef serviciu proceduri.
în perioada 15 februarie 1999-18 mai 1999, inspectorii Biroului de control interior și inspecție vamală Arad au efectuat un control al importurilor scutite de plata taxelor vamale în baza Legii nr. 35/1991 pentru operațiunile comerciale derulate în intervalul 1994-1999 de către SC B.I.B. SA.
în timpul verificărilor, cu adresa nr. 9640 din 23 aprilie 1999, Direcția juridică, legislație vamală și acorduri din cadrul Direcției Generale a Vămilor a comunicat Brigăzii de control că societățile comerciale pot beneficia de facilitățile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 o singură dată pe o perioadă de 2 ani, indiferent de numărul obiectivelor de producție puse în funcțiune.
Ca urmare a controlului efectuat s-a constatat că SC B.I.B. SA a beneficiat de facilitățile vamale pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege. S-a întocmit proces-verbal de control și acte constatatoare ale debitului ce trebuia acoperit de societatea comercială.
SC B.I.B. SA a contestat în instanță actele constatatoare ale datoriei vamale, iar în final, Ministerul Finanțelor Publice prin decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a exonerat societatea de plata debitului de 14.313.131.271 lei prevăzut în actele constatatoare nr. 700-767/2 februarie 1999.
Reclamanta a luat cunoștință de decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului la data de 3 iunie 2002 și a formulat acțiunea de față împotriva pârâților A.G. și M.A. ce au semnat adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 către SC B.I.B. SA, care a făcut posibilă scutirea de plata taxelor vamale pe o perioadă mai mare de 2 ani cât prevedea Legea nr. 35/1991.
Tribunalul a stabilit că adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 semnată de pârâți a determinat încheierea raportului nr. 93 din 17 august 1999 al Direcției Generale a Vămilor prin care se constată de către organul de control prejudiciul pretins prin acțiune de reclamantă.
Astfel, termenul de la care începe să curgă prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este data de 17 august 1999 când Direcția Generală a Vămilor a încheiat raportul menționat și a luat cunoștință de existența prejudiciului.
Ca urmare, instanța de fond având în vedere dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă a constatat că dreptul material pentru exercitarea acțiunii de către reclamantă s-a prescris prin depășirea termenului general de 3 ani calculat de la data de 17 august 1999 până la înregistrarea acțiunii, 14 aprilie 2005, și drept consecință a respins acțiunea ca tardiv formulată.
Apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1787 din 12 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Apelanta a fost obligată să plătească intimaților câte 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța de apel a constatat că tribunalul a reținut corect împrejurarea că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 17 august 1999 când prin actul de control nr. 93/1999 s-a stabilit atât existența prejudiciului cât și persoanele vinovate. în raport de data menționată, acțiunea introdusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005 este tardivă ca urmare depășirii termenului general de prescripție.
Din oficiu, analizând sentința primei instanțe, curtea de apel a reținut că la data constatării prejudiciului, potrivit art. 108 din O.U.G. nr. 16/1998 privind statutul personalului vamal erau aplicabile dispozițiilor vechiului cod al muncii, astfel că recuperarea prejudiciului de la pârâți se putea face doar prin emiterea unei decizii de imputare și nu pe calea unei acțiuni civile care este inadmisibilă.
în termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Recurenta susține în esență că prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei s-a considerat de către instanța de apel că acțiunea civilă de față este inadmisibilă.
Astfel, se menționează că prejudiciul constatat de organele de control vamal s-a produs bugetului de stat și nu în patrimoniul recurentei, așa încât recuperarea debitului se putea face numai pe calea acțiunii civile întemeiată pe dispozițiile art. 998,art. 999 C. civ.
Acest mod de recuperare a pagubei este admis și de dispozițiile Legii nr. 53/2003 (noul cod al muncii) în coroborare cu prevederile O.U.G. nr. 10 din 18 martie 2004 privind statutul personalului vamal.
Printr-o a doua critică recurenta consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 raportat la situația de fapt, din care rezultă că a luat cunoștință de posibilitatea recuperării debitului de la intimații-pârâți, angajații săi, doar la data de 3 iunie 2002 când prin decizia Ministerului Finanțelor Publice societatea importatoare a fost exonerată de la plata debitului de 14.313.131.271 lei.
Sub acest aspect, nelegal s-a constatat că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 17 august 1999 când s-a întocmit actul de control prin care s-a stabilit recuperarea debitului de la SC B.I.B. SA.
Recursul declarat este fondat.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii civile de față pentru recuperarea debitului, este de observat că prima instanță a statuat că litigiul are o natură civilă.
Păstrând hotărârea tribunalului ca efect al respingerii apelului, considerentele curții de apel privind inadmisibilitatea acțiunii civile nu prezintă sub acest aspect nici o relevanță câtă vreme pe fond acțiunea civilă a fost respinsă ca tardivă, prin depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și nu ca inadmisibilă.
Verificând actele și lucrările dosarului se constată că în raport de situația de fapt ce rezultă din înscrisuri, curtea de apel, nelegal, a considerat că acțiunea este prescrisă luând în calcul ca moment al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune data de 17 august 1999 când s-a constatat existența prejudiciului.
Potrivit art. 3 coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă termenul de 3 ani în care se prescrie dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
în cauză, în urma controlului efectuat și soldat cu raportul nr. 93 din 17 august 1999 cât și cu actele constatatoare nr. 700-767 din 2 iunie 1999 s-a stabilit dimensiunea prejudiciului și faptul că acesta se va recupera de la SC B.I.B. SA ce a beneficiat peste termenul legal de facilitățile fiscale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 privind investițiile străine.
Totodată s-a propus a se analiza posibilitatea suspendării din funcție a intimaților-pârâți cât și întocmirea unei plângeri penale împotriva lor.
Nu se poate reține din înscrisurile menționate, că recurenta, care a luat cunoștință de prejudiciu, a cunoscut și faptul că debitul trebuie recuperat de la intimații- pârâți câtă vreme paguba a fost stabilită în sarcina societății importatoare.
Contestând decizia constatare a debitului, SC B.I.B. SA a fost exonerată de achitarea prejudiciului prin decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului Finanțelor Publice, comunicată recurentei la data de 3 iunie 2002.
Din decizia nr. 339 din 31 mai 2002 rezultă că Ministerul Finanțelor Publice a statuat că societatea importatoare nu poate fi supusă consecințelor născute din decizia eronată a organului vamal, răspunderea revenind organelor vamale în baza art. 10 din Legea nr. 30/1978.
Astfel, culpa legal prezumată a importatorului pentru neplata taxelor vamale nu există, fiind înlocuită de culpa organelor vamale care au luat măsura respectivă conform adresei nr. 2801 din 31 mai 1991 a Direcției regionale vamale Arad, semnată de intimații-pârâți.
Prin comunicarea acestei decizii la data de 3 iunie 2002, recurenta-reclamantă a luat cunoștință că prejudiciul nu mai poate fi recuperat de la societatea importatoare, urmând să fie actualizat și recuperat de la funcționarii Direcției regionale vamale Arad care au întocmit adresa nr. 2801 din 31 mai 1996.
Cât timp răspunderea societății importatoare se afla spre competentă soluționare pe rolul Ministerului Finanțelor Publice, nu se putea iniția recuperarea prejudiciului de la intimații-pârâți.
Față de cele expuse, se constată că termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 3 iunie 2002, iar acțiunea de față introdusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005 se situează înlăuntrul intervalului prevăzut de lege și nu este tardivă, cum nelegal au stabilit cele două instanțe, care se cuvenea să respingă excepția de prescripție invocată de pârâți.
Ca urmare, în baza art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. înalta Curte a admis recursul reclamantei, a casat decizia instanței de apel precum și sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal pentru cercetarea fondului litigiului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6672/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6388/2006. Civil → |
|---|
