ICCJ. Decizia nr. 6992/2006. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Hunedoara, prin sentința civilă nr. 434 din 18 iunie 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru daune morale în sumă de 500 milioane lei.
Pentru a da această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta este sora lui R.M., care a fost condamnat prin sentința penală nr. 1813/1958 de fostul Tribunal Militar al Regiunii a III-a Cluj, la pedeapsa cu moartea și confiscarea totală a averii personale pentru crima de insurecție armată.
Ulterior, prin decizia nr. 75 din 15 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul în anulare, s-au casat hotărârile din 1958 în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., M.R. fiind achitat și înlăturându-se măsura confiscării averii.
Apelul declarat de reclamanta R.L. împotriva sentinței nr. 434/2003 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 418/A/2003 a Curții de Apel Alba Iulia.
Decizia susamintită a fost atacată cu recurs de reclamanta R.L., iar decizia nr. 5530 din 23 iunie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat acea decizie, trimițându-se cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, cu motivarea că s-a încălcat principiul disponibilității în procesul civil.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 28/A din 26 ianuarie 2006, a respins ca nefondat apelul.
Instanța de apel a reținut că reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen.
Astfel, s-a constatat că în mod judicios instanța de fond a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., conform cărora acțiunea pentru recuperarea prejudiciului poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după decesul acesteia, continuată sau formulată de cei ce se aflau în întreținerea sa.
Or, reclamanta nu a depus dovezi din care să rezulte o atare împrejurare, la data condamnării fratelui său ea având 24 de ani, fiind deci majoră și întreținându-se singură.
S-a mai reținut și că cererea este tardivă, în contextul în care hotărârea de achitare o reprezintă decizia penală nr. 75 din 15 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție, completul de 9 judecători, acțiunea putând fi promovată cel mai târziu în termen de 1 an, respectiv până la 15 decembrie 1998, ori ea a fost înregistrată la 5 mai 2003.
Această decizie a fost atacată cu recurs de reclamantă, care a invocat, în esență, greșita interpretare și aplicare a textelor legale, faptul că instanța i-a respins cererea prin care a solicitat daune morale într-o sumă modestă, pentru un prejudiciu ce i-a fost adus personal, printr-o eroare judiciară constatată.
Ea a arătat, cu privire la excepția de tardivitate a formulării acțiunii, că hotărârea de achitare nu i-a fost comunicată și nici nu a fost publicată.
în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale active, reclamanta a precizat că este unica moștenitoare a fratelui său, el neavând alți urmași nici pe linie directă și nici colaterală.
Recursul este nefondat.
Cu toate că este corectă susținerea reclamantei în ceea ce privește excepția de tardivitate, în sensul că greșit instanța de apel a reținut tardivitatea introducerii acțiunii față de data hotărârii de achitare, respectiv decizia nr. 75 din 15 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție, deoarece ea nu a fost parte în proces și nu s-a făcut dovada comunicării ei, acesta nu este un motiv care să conducă la casarea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a analizat cauza și sub aspectul îndreptățirii la daune morale.
Astfel, potrivit prevederilor art. 504 și art. 505 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există și acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.
Așa cum în mod judicios a reținut curtea de apel, ca și instanța de fond, reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că s-ar fi aflat în întreținerea fratelui său, la data condamnării lui ea având 24 ani și se întreținerea singură, fiind majoră.
Astfel, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de textele de lege menționate.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6995/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 852/2006. Civil → |
|---|
