ICCJ. Decizia nr. 7308/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea notificată sub nr. 7063 din 10 august 2001 Primăriei Municipiului Râmnicu Sărat, petenții H.I. și R.B. au cerut restituirea în natură a imobilului, teren și construcție, situat în Municipiul Râmnicu Sărat, invocând incidența Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziția nr. 490 din 17 decembrie 2003, Primarul Municipiul Râmnicu Sărat a respins cererea.
în motivarea dispoziției s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat conform procesului verbal întocmit la 25 februarie 1942 de Centrul Național de Românizare, în baza Decretelor-lege nr. 842 din 28 martie 1941 și nr. 1216 din 3 mai 1941 și a Legii nr. 903 din 10 august 1941, adică în afara perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 avută în vedere de reglementarea instituită prin legea de reparație, Legea nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2004 petenții au cerut anularea dispoziției și restituirea în natură a imobilului sau, în caz de imposibilitate, acordarea de despăgubiri bănești.
în motivarea cererii reclamanții au arătat că autorii lor, H.L. și S. au fost proprietarii imobilului și că aceștia au fost deposedați de imobilul în litigiu pentru prima oară în anul 1942 ca urmare a adoptării măsurilor antievreiești.
Reclamanții au susținut că, după anul 1944, imobilul a fost retrocedat autorilor lor pentru ca, ulterior, aceștia să fie deposedați din nou de acesta în anul 1950, când au fost forțați să părăsească România.
Prin sentința civilă nr. 129 din 10 martie 2004, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins contestația ca neîntemeiată.
în motivarea sentinței instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului în anul 1940, caz în care, nu cade în sfera de aplicație a Legii nr. 10/2001, act normativ prin care s-a reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut și că împrejurarea dovedită de reclamanți, respectiv faptul că autorii lor au locuit în mod efectiv în imobil până în anul 1950 nu prezintă relevanță juridică și nu are consecințe sub aspectul dreptului de proprietate.
Așa fiind, instanța a constatat că nu se poate reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 115/1949, act normativ care, de altminteri, era aplicabil doar caselor de locuit din orașe, categorie în care nu se încadra imobilul în litigiu.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, reiterând apărarea potrivit căreia imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1950, când părinții lor au fost obligați să părăsească România, caz în care sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.
Reclamanții au arătat că părinții lor au fost deposedați de bun mai întâi în perioada ocupației fasciste însă, ulterior, au fost dispuse de stat măsuri de retrocedare către evrei a bunurilor preluate în anul 1940.
Prin decizia civilă nr. 1962 din 22 iunie 2004 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul.
în motivarea deciziei instanța a reținut că atâta timp cât reclamanții nu au făcut dovada că imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în anul 1942, a fost restituit autorilor lor, adică foștilor proprietari după înlăturarea dictaturii antonesciene, respectiv după data de 23 august 1944, "nu era necesară completarea probatoriilor pentru a se dovedi preluarea aceluiași imobil de către stat, în anul 1950".
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanții reiterează aspectele referitoare la preluarea bunului în litigiu de către stat, susținând că preluarea definitivă s-a realizat în anul 1950, când părinții lor au părăsit România.
Susțin recurenții că în mod greșit instanța de apel le-a refuzat cererile de probatorii prin care urmăreau să dovedească faptul că a existat o a doua preluare a bunului, de către statul comunist adică în perioada de timp prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Recursul este întemeiat.
în drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului procesului numai în cazurile în care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin stabilite, casează hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.
Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor de fond.
Examinarea efectivă a apărărilor invocate de părți presupune ca ori de câte ori formulările acestora sunt neclare, judecătorul, conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să ceară acestora să prezinte explicații oral sau în scris, și, după caz, să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite.
Astfel, faptul că imobilul situat în orașul Râmnicu Sărat, proprietatea autorilor reclamanților, H.L. și S., a fost trecut în patrimoniul Centrului de Românizare, în baza Decretului-lege nr. 842/1941 cu privire la imobilele urbane, a Decretului-lege nr. 1216/1941 pentru înființarea Centrului Național de Românizare și a Legii nr. 903/1941 privitoare la trecerea bunurilor urbane evreiești în patrimoniul statului, este necontestat de către reclamanți.
Acest fapt, de altminteri, a fost dovedit și cu mențiunile procesului verbal datat 25 februarie 1942 care a fost întocmit de Centrul Național de Românizare (fila 29 fd.).
în justificarea temeiniciei cererii deduse judecății în procedura Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamanții au susținut însă că după anul 1944 imobilul în litigiu a fost restituit de stat autorilor lor în proprietate și că, ulterior, adică în anii 1950, aceștia au fost deposedați din nou de bun, în mod abuziv, de către autoritățile comuniste.
Or, prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești, astfel cum rezultă și din titlul acesteia, s-au abrogat "toate măsuri legislative prin care s-au luat dispoziții discriminatorii privitoare la evrei"( art.1).
Totodată, prin actul normativ menționat s-a reglementat situația bunurilor și drepturilor de orice fel, intrate prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de articolul 1, în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Românizare sau a oricărui alt dobânditor.
Așa fiind, instanțele de fond aveau a verifica apărarea reclamanților, în sensul că imobilul în litigiu a fost retrocedat în proprietate autorilor săi ca urmare a abrogării actelor normative antievreiești adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanți și anume cu foile matricole a imobilului pe perioada 1941-1950.
Totodată, instanțele aveau a verifica și apărarea reclamanților în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului în anul 1950 și a ordona probatorii suplimentare în acest sens, știut fiind că prin dispozițiile art. 24 alin. (1) din legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, legiuitorul a statuat că, în absența unor probe contrare, existența și după caz întinderea, dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
Așa fiind, în baza art. 314 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu ocazia rejudecării, instanța va verifica apărările reclamanților și va ordona probatoriile pe care le va considera utile pentru a stabili dacă imobilul în litigiu a fost retrocedat autorilor reclamanților după anul 1944, respectiv dacă aceștia au fost deposedați în mod abuziv de acest bun, în sensul Legii nr. 10/2001, ulterior datei de 6 martie 1945 și, pe cale de consecință, va dispune motivat în fapt și în drept, asupra cererii deduse judecării.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7356/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7319/2006. Civil → |
|---|
