ICCJ. Decizia nr. 75/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 75.
Dosar nr. 679/1/200.
(nr. vechi 275/2002)
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung la 11 februarie 1999, reclamanta V.A. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în satul Suslăneşti, comuna Mioarele în punctul numit „Bastea", cu toate construcţiile aflate pe el.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că imobilul revendicat a aparţinut soţului reclamantei şi a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 83/1949.
Prin sentinţa civilă nr. 377 din 18 ianuarie 2000, Judecătoria Câmpulung a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
La termenul din 8 iunie 2000, cadrul procesual iniţial a fost lărgit, la solicitarea verbală a reprezentantului pârâtei, prin introducerea în proces în calitate de „pârâte" a Ministerului Agriculturii şi a Agenţiei Domeniilor Statului.
Prin sentinţa civilă nr. 14 din 1 februarie 2001, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că autorul reclamantei, căruia i-au aparţinut în proprietate bunurile revendicate, a beneficiat de prevederile Decretului nr. 151/1950 privind comasările, pentru terenul pe care l-a avut în proprietate în punctul „Bastea – Suslăneşti" primind în schimb în vatra satului Suslăneşti, un teren intravilan pe care l–a avut în stăpânire permanent şi cu care figurează în registrele agricole încă din anul 1964.
Bunurile revendicate de reclamantă sunt prinse în capitalul social, respectiv în titlul de proprietate seria MO7 nr. 1816 din 20 decembrie 1996, proprietar fiind statul prin FPS.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 80 A din 19 octombrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
În considerentele deciziei sale, instanţa de apel a arătat că pârâta SC F. SA deţine bunurile în litigiu cu titlu, emis în baza Legii nr. 15/1990.
Reclamanta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul revendicat, în temeiul Legii nr. 18/1991. În urma solicitării în baza Legii nr. 169/1997 a suprafeţei de 1,5 ha, s-a constatat că reclamanta împreună cu soţul său au figurat în registrele agricole din 1951-1955 cu 3,5 ha teren agricol, fără locuinţă, iar în evidenţele din anii 1956-1958 figurează cu aceeaşi suprafaţă în punctul „Căminul casei" precum şi cu o casă de locuit în suprafaţă de 95 mp, imobile dobândite în baza unui act de schimb.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs, critica privind următoarele aspecte:
Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, în sensul că la judecata cauzei a participat un judecător incompatibil. Judecătoarea I.M. s-a pronunţat în cauza civilă nr. 1894/1997 privind revendicarea unor imobile şi mobile ce au aparţinut soţului recurentei în punctul „Bastea" de pe raza comunei Suslăneşti, comuna Mioarele.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinzând motive contradictorii privind soluţionarea cauzei. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere numai la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea.
Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în sensul că Decretul nr. 151/1950 prevedea comasări de terenuri şi nu de construcţii sau de bunuri mobile.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Instanţa a omis să se pronunţe asupra adresei nr. 144/1997 emisă de Primăria comunei Boteni de care satul Suslăneşti a aparţinut administrativ în anii 1952-1956.
Nu a fost luată în considerare convenţia dintre reclamantă şi B.E. pentru achitarea contravalorii clădirii care i-au aparţinut pe raza comunei Suslăneşti în „Vatra Satului".
Hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor din dosar în sensul că instanţa nu a avut în vedere toate actele de vânzare-cumpărare ce au provenit de la soţul recurentei, expertizele tehnice şi declaraţiile martorilor propuşi de aceasta.
Actul de schimb nr. 145 din 1953 depus de către pârâtă este greşit în sensul că acesta are foarte multe vicii de drept în sensul că nu specifică suprafaţa predată, în ce zonă, vecinătăţi.
În dovedirea recursului, în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse, în copie, hotărâri judecătoreşti, adrese, planul moşiei Suslăneşti, plângere penală, certificat eliberat de executorul judecătoresc, notificare.
Prin note scrise, intimata SC F. SA a solicitat respingerea recursului.
Analizând Decizia instanţei de apel, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs şi în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
1. Conform art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Textul este de strictă interpretare, fiind incompatibil numai judecătorul care, după ce a pronunţat o hotărâre, ajunge în situaţia de a judeca apelul sau recursul împotriva propriei hotărâri ori, hotărârea pronunţată este casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar pricina îi este repartizată aceluiaşi judecător.
Drept urmare, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-un alt dosar, aşa cum este cazul în speţă, nu este incompatibil, astfel încât critica nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
2. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele care au format convingerea judecătorilor, neputând fi primit motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, nici recurenta nu a arătat în ce ar consta nemotivarea, în cererea de recurs limitându-se să arate doar cum nu trebuie motivată o hotărâre judecătorească;
3. Într-adevăr, Decretul nr. 151/1950 a reglementat numai situaţia juridică a unor terenuri agricole.
Totuşi, întrucât societatea comercială pârâtă deţine terenul revendicat în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, care nu a fost anulat, acţiunea în revendicare nu poate fi primită. În plus, pentru construcţii şi celelalte bunuri mobile ce ar fi fost preluate de la autorul reclamantei şi care se află pe teren, aceasta ar avea dreptul numai la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură, de vreme ce se află situate pe un teren deţinut legal de către pârâtă. De altfel, prin raportul de expertiză efectuat în primă instanţă s-a concluzionat că SC F. SA a realizat pe terenul revendicat, prin contribuţie proprie, construcţii în valoare totală de 823.389.000 lei.
Pe de altă parte, în privinţa terenului există actul de schimb înregistrat la notariatul de Stat al Regiunii Piteşti sub nr. 4597 din 5 august 1958, din care rezultă că soţului reclamantei i s-a atribuit o suprafaţă de teren echivalentă celei preluate. Contrar susţinerilor reclamantei, acest act menţionează atât suprafeţele de teren ce au format obiectul schimbului, 3,50 ha, cât şi vecinătăţile acestora (fila 63 dosar de primă instanţă). Numai în măsura în care ar fi fost preluată o suprafaţă mai mare, pentru diferenţă reclamanta trebuia să fi făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991, de vreme ce terenul pretins a fost unul agricol;
4. Faţă de cele reţinute în privinţa terenului şi a construcţiilor deţinute de pârâtă, faptul că instanţele ar fi omis să se pronunţe asupra adresei nr. 144/1997 emisă de Consiliul Local al comunei Boteni ori asupra convenţiei dintre reclamantă şi B.E., nu ar fi dus la pronunţarea unei alte soluţii, aşa cum impunea art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data declarării recursului. Ca atare, aceste înscrisuri nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Hotărâtor pentru dezlegarea cauzei a fost faptul că actul de schimb în temeiul căruia soţul reclamantei a primit o suprafaţă de teren echivalentă cu cea care i-a fost preluată, este valabil. În egală măsură, a contat faptul că societatea comercială deţine terenul în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 15/1990, iar construcţiile edificate cu contribuţia proprie a pârâtei în valoare de 823.389.000 lei fac parte, în mod valabil, din patrimoniul acesteia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanta V.A. împotriva deciziei civile nr. 80 A din 19 octombrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7619/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7528/2006. Civil → |
|---|
