ICCJ. Decizia nr. 7518/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ploiești sub nr. 442 din 19 ianuarie 2004 reclamanții A.A.G., M.S. și N.N. au solicitat anularea dispoziției nr. 161/2003 emisă de Președintele Consiliului județului Prahova și restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, cunoscut sub numele de "casa H.P.", sau acordarea de despăgubiri pentru imobile.
în motivarea acțiunii reclamanții au susținut că sunt moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului, I.T. și I.M., imobil care a fost preluat de stat în mod abuziv.
în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu Muzeul Județean de Istorie Prahova, în calitate de administrator al imobilului în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 126 din 15 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins ca neîntemeiată contestația și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, așa cum s-a constatat și prin decizia nr. 151/2003, contestatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu.
Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, susținând, în principal, că au făcut dovada calității succesorale după foștii proprietari ai imobilului, dar nu au putut prezenta titlul de proprietate din cauza atitudinii Arhivelor județului Prahova.
Prin decizia civilă nr. 405 din 24 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
în motivarea deciziei s-a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt succesorii numiților I.T. și I.M., dar nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu, din probele administrate în cauză rezultând că acest imobil se afla în proprietatea județului Prahova cu mult înainte de instaurarea regimului comunist.
Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei menționate, invocând drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8-10 C. proc. civ., și susținând că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârile pronunțate au fost date cu aplicarea greșită a legii și instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, se susține că în monografia municipiului Ploiești se arată că imobilul respectiv a fost zidit de fruntașul căldărar de pe vremuri H.P. și în același timp se arată că acesta era bunicul dinspre mamă al lui T.I., iar în aceste condiții nu se poate spune că nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Intimatul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că, prin probele administrate în cauză, s-a dovedit că imobilul în litigiu a fost, timp de peste 100 de ani, în proprietatea publică a Primăriei comunei Ploiești, ulterior Primăria municipiului Ploiești, precum și a Prefecturii și Consiliului județean Prahova, din data de 1 iulie 1919 adăpostind încontinuu Muzeul Regional de Artă și Etnografie Românească, iar în perioada interbelică a funcționat Muzeul Prahovei, cunoscut sub diferite denumiri.
Recursul declarat este nefondat.
Scopul și rațiunea Legii nr. 10/2001 este acela de a se acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Deci, esențial și primordial într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea în persoana reclamanților a calității de persoană îndreptățită.
Prin persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege se înțelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moștenitorii săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrisecă.
De asemeni, faptul preluării trebuia să se fi împlinit în perioada de referință precizată prin Legea nr. 10/2001.
în speță nu au fost îndeplinite aceste cerințe esențiale ale legii.
Astfel, reclamanții nu au reușit să facă dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu. Aceștia nu au produs acte doveditoare în sensul dispozițiilor art. 22, devenit art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv înscrisuri contestatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Actul de care aceștia se prevalează în principal și prin motivele de recurs, respectiv monografia municipiului Ploiești în care se arată că imobilul a fost zidit de fruntașul căldărar de pe vremuri H.P., care era bunicul dinspre mamă al lui T.I. nu se încadrează printre actele menționate, de natură a crea prezumția de proprietate.
Mai mult de atât, actele depuse de intervenient, f.93-154 fond, relevă faptul că imobilul litigios se afla în proprietatea statului anterior datei de referință, 6 martie 1945, instanțele anterioare reținând întemeiat că este de notorietate în municipiul Ploiești că în perioada interbelică, în imobil a funcționat Muzeul Prahova.
în aceste condiții, este evident că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada că autorii lor au fost proprietarii imobilului ce formează obiectul notificării și ca atare nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Contrar susținerilor recurenților, instanțele anterioare au interpretat corect actul juridic dedus judecății iar hotărârea recurată a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a Legii nr. 10/2001.
Față de toate considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7473/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7448/2006. Civil → |
|---|
